Un absolvent de bac se mărturisește: „Imediat ce m-am născut au început să-mi bage-n cap trecutul. Cît de viteji au fost strămoșii, nu zic că n-au fost, Doamne ferește, da’ asta nu-mi folosește la nimic. Trecutul glorios în comparație cu prezentul meschin. Voi, ăștia de azi, nu faceți doi bani. Din fericire îmi place istoria. E de învățat din greșeli. Da’ de ce nu se spune că istoria românilor, acolo sus, în zona intrigilor și culiselor de Curte, seamănă cu istoria Angliei văzută de Shakespeare? Frații și neamurile s-au măcelărit, cruzimi, trădări ca să pună mîna pe ciolan și privilegii. De-acolo venim, adică și de-acolo, nu numai din vitejie. O fi fost, nu zic ba. Exaltarea trecutului mă umilește, adică eu nu-s bun de nimic din start. Ne amăgim cu strămoșii. De-o sută de ani trecutul e valabil și prezentul e nașpa, păi cum se explică, nu pricep, că un prezent nașpa se transformă continuu într-un trecut măreț? Nu ne îmbătăm cu apă chioară? Nu e chestia asta un paradox? Iar mie, dacă-mi place istoria, îmi place ca să știu încotro s-o apuc și uite că habar n-am, sînt dezorientat. Stau cu diploma de bac în buzunar, stau pe trotuar și plimb cîinele în lesă. Altceva nu știu să fac. Școala nu mi-a dat o busolă pentru prezent. Mă simt infirm, neajutorat, deși sînt tobă de teorie și de trecut măreț. Aș fi vrut să mi se spună clar, dom’le, viața e o luptă, dar nu o luptă cu turcii și leșii, ci cu mine însumi și cu proprii mei români. Probabil că așa stau lucrurile pretutindeni. Însă noi am învățat pasiv totul, am învățat „informații”, sînt un angro de informații de care n-are nimeni nevoie. Nu intră nici un mușteriu să cumpere ce știu eu. Sînt șomer de un an. Ce știi să faci, mă întrebau la interviu. Știu anul bătăliilor de la Rovine, Călugăreni, Valea Albă, Codrii Cosminului. Știu pe de rost patruzeci de comentarii despre clasici. Da’ pe ăia care angajează îi lasă rece asta. Ei vor „să pot” să fac ceva. Am ieșit din liceu un înger, abia știu să fac pipi. N-am deprinderea de a munci și mai ales de a lupta. Mi-e capul plin de modele teoretice. Școala trebuia să-mi deschidă ochii la confruntarea cu semenii, nu cu mediile. Am învățat cadavre, am făcut disecții pe un trecut mort, nu pe mentalități curente. Sistemul meu de valori e zero, iar diploma de bac e o busolă spartă.
Frec trotuarul. Sînt băiat cu ochelari, mi-a plăcut cartea și m-aș fi lăsat modelat de un învățămînt mai pragmatic, mai apropiat de viața reală. Juma’ din școală ar fi trebuit să fie, cum să vă spun, ceva ca un cîmp de confruntări cu dilemele prezentului. Măcar să le cunoaștem și, dacă se poate, să gîndim soluții. Să simulăm situații, să ne descurcăm ca tipii ăia din „Supraviețuitorii”, să învățăm riscul, solidaritatea, curajul, responsabilitatea. Iar noi sîntem o generație de melci. Mulți vor capota, deja au început să fumeze droguri. Sîntem labili, răul poate face din noi ce vrea. Trăim pe baniii babacilor și amînăm confruntarea directă cu viața. N-o să mă credeți, frate-miu, mai mare, preferă să se dea repetent la facultate numai și numai fiindcă n-are curaj să se ia la trîntă cu tranziția. În eprubetă ne-a crescut școala, acolo vrem să rămînem. În esență cred că asta e: liceul nu ne învață să ne asumăm propriul destin. Spuneați chiar Dumneavoastră: cu cultura generală, în America, nu cîștigi nici un cent! Carte, carte, educație, da’ să scrie, dom’le, pe poarta școlii, că nu strică, să scrie și că viața e o junglă. Știi la ce să te aștepți de mic copil și după ce-ai luat bacul sari direct în arenă și te descurci, nu ca mine un mormoloc cult, zău că sînt, și habar n-am la ce-mi folosește. Se pare că dintre toate cele învățate la istorie, lupta cu românii e cea mai grea. Iată o opinie „dinăuntru”. Să fie foarte subiectivă? Aveți altă părere? (Ovidiu Genaru)
Lasă un răspuns