Mai există tradiție?!

Săptămâna care tocmai a trecut a fost una a dragostei, a cadourilor și a declarațiilor de dragoste. Brațe de flori și multe bomboane au fost dăruite cu ocazia sărbătorii de Valentine’s day. Mult controversata sărbătoare se bucură, totuși, de un succes din ce în ce mai mare în rîndul tinerilor, luînd și o maximă amploare comercială. Vocile trecute de vîrsta adolescenței susțin că această sărbătoare occidentală, și mai ales sfîntul de origine catolică, va înlocui întru totul sărbătoarea noastră autentică de Dragobete.
Pentru a afla mai precis povestea și originea acestei sărbători, vom face o incursiune în trecutul nostru folcloric. Dragobete era fiul babei Dochia și, în tradiția populară, era sărbătorit pe 24 februarie, dată ce s-a păstrat pînă astăzi. în vechime, data de 24 februarie era corelată cu începutul primăverii, cînd natura se trezește la viață, iar omul vrea să ia parte activ la acest minunat spectacol.
Din punct de vedere al miturilor, entitate mitologica asemanatoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferențiază de blajinitatea Sf. Valentin din tradiția catolică, fiind un barbat chipeș, un neastîmpărat și un năvalnic. Această figură mitologică este preluată de la vechii daci, unde Dragobetele era un pețitor și un naș al animalelor. în concordanță cu aceste atribute, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întîlnesc de ziua sa, iubire care ține tot anul, așa cum și păsările „se logodesc” în acestă zi.
În ziua de Dragobete, tradiția este la ea acasă în satele românești care rasună de veselia tinerilor și de zicala: „Dragobetele sărută fetele”. Credințele populare care fac referire la Dragobete sînt nenumărate și poartă pecetea spectaculosului. Astfel, se spunea că cine participă la acestă sarbătoare avea să fie ferit de bolile anului, și mai ales de febră, și că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelșugat. În sudul României, la Mehedinți, fetele se întorceau în sat alergînd, obicei numit Zburătorit, urmarite de băieții cărora le cazuseră dragi. Dacă băiatul o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult. Acest obicei are legături și cu celebrul mit al Zburătorului, unde fecioarele erau chinuite noaptea de un înaripat.
în ceea ce-i privește pe oamenii mai în vîrsta, și aceștia aveau o serie de ritualuri legate de ziua Dragobetelui. Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi dragăstoase tot anul. Fetele mari strîngeau seara ultimele rămășițe de zăpadă, numită sugestiv „zăpada zînelor”, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului, pentru înfrumusețare și pentru diferite descîntece de dragoste.
Revenind la timpurile moderne și agitația vieții urbane, se pare că aceste tradiții s-au pierdut în negura timpului și cursul istoriei. Este îngrijorător că specificul național, atît de divers, este totalmente înlocuit cu sărbători ale căror tradiții nu corespund folclorului nostru. Dacă 14 februarie a cauzat o agitație maximă, cînd toate localurile erau ocupate și toate florile vîndute, va fi curios de observat ce impact mai are 24 februarie, sărbătoarea Dragobetelui, asupra românilor. Mă întreb dacă această uitare, și mai ales neglijare a tradițiilor autohtone, nu va duce, implicit, și la o dezrădăcinare, la pierderea identității folclorice?! Dar, se pare că tinerii zilelor noastre sunt prea ocupați să își mai pună problema folclorului autohton. (Silvia URSU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!