Manele prezidențiale

Ștefan RADU

Zeci de emisiuni culturale televizate și sute de articole din presa cu ștaif condamnă gunoiul muzical numit manele. Pe de altă parte, milioane de români – de la cei mai simpli oameni pînă la profesori, politicieni sau mari afaceriști – ascultă în prostie producțiunile unor „vedete de Ferentari” și dănțuie pînă la epuizare pe ritmurile turco-sîrbesco-țigănești ce au invadat piața. Fenomenul este studiat sociologic și educațional fără a se fi ajuns, pînă acum, la o concluzie. Nu poți respinge voința unui public atît de larg. Definiția unei vedete nu coincide cu cea unei personalități culturale. Ba chiar mult mai frecvente sînt cazurile în care o fîță care nu e în stare să citească o partitură devine model pentru adolescenți în materie muzicală, decît un academician care și-a dedicat viața studiului civilizației umane. Pe de altă parte, acest public imens nu are de unde alege. în goana dupa audiență, toate posturile de televiziune – chiar și cea publică uneori! – promovează subcultura, umorul facil și vulgar, emisiunile cu „personaje din popor”. Numai astfel se realizează parametrul economic – încasările, sumele necesare supraviețuirii acestor instituții media. în plus, artiști, care pînă mai ieri păreau adversari pe viață ai manelelor sau telenovelelor, au eșuat în astfel de șușe, participînd cu entuziasm la spectacole care fac săli arhipline la prețuri ale biletelor cu mult peste cele plătite pentru o bună premieră la teatru. Dacă iubește manelele, înseamnă că publicul pentru asta este pregătit clipă de clipă. Asta i se oferă ca informație, asta are la dispoziție pentru a-și ostoi nevoie de spectacol, de relaxare, de bunădispoziție. Nici școala, nici presa, nici alte instituții de formare și informare nu-i canalizează interesul către produse culturale adevărate.

Cînd spui manele nu ești obligat să înțelegi doar un anume segment muzical. Maneaua – la români – a devenit o noțiune mult mai cuprinzătoare. O dovadă a extinderii acestei definiții este chiar președintele țării, dl Traian Băsescu. Principalul lui atu în campania electorală a fost imaginea sa de „om din popor”. Era personajul care nu se sfiia să spună lucrurilor pe nume, la limita înjurăturii și a exprimării licențioase, gata „să facă mișto” de orice îi cădea sub priviri, să-și „ardă peste bot” adversarii politici exponenți ai „sistemului ticăloșit” (atenție, nu ticălos!) despre care nu se mai spune o vorbă acum, dispus să bea direct din sticla de șampanie și apoi să o dea mai departe, „din mînă în mînă”. într-un cuvînt, „un tip fără fițe”. Părea chiar mai ceva decît Ion Iliescu în ceea ce privește legătura lui cu „talpa țării”: plîngea de mila pensionarilor, îi sufoca pe sinistrați cu interesul lui inutil (din punct de vedere organizatoric și executiv), știa și cum se construies podurile, și cum se detonează munții, și – mai ales – cum trebuie făcută justiția în țara asta. Timp de cîteva luni după alegerea sa, am avut sentimentul că Dumnezeu s-a pogorît peste acest popor…

Primul semnal de alarmă a fost secretoșenia lui cu privire la dosarul răpirii jurnaliștilor în Irak. Semnele de întrebare s-au atenuat numai din cauza valurilor de inundații care au distrus jumătate de Românie. Apoi a fost insistența cu care a urmărit lucrările la podul de la Mărăcineni (Buzău). La fel de bine ar fi putut să țină legătura cu specialiștii responsabili prin rapoarte zilnice, ba chiar din trei in trei ore – dacă asta dorea. însă, atunci, nu ar mai fi fost camerele de luat vederi care să arate poporului ce președinte implicat avem. în cizme de cauciuc, cu șuba pe el, dădea indicații prețioase constructorilor. Ciudat este că, la una dintre vizite, cu vreo jumătate de oră înainte de a ajunge el la Mărăcineni, un muncitor a murit într-un accident de muncă. în aceeași zi, imediat după vizita prezidențială, la același pod s-a mai accidentat un muncitor. Mass-media a tratat cu o cvasiindiferență cele două momente. De ce? în vreme ce telejurnalele sînt pline de „maricici” violate prin tufișuri și de accidente ușoare pe diverse șantiere, două drame, în același loc și în aceeași zi, aproape că au trecut neobservate! Să fi fost de vină și stresul la care au fost supuși lucrătorii din cauza vizitelor zilnice ale primului constructor al țării? Sau – pur și simplu – nu dădeau bine la imaginea cotrocenistului cele două evenimente dramatice?

Apoi a fost povestea cu botezul copilului unui familii de sinistrați. Vorbele prea ușor spuse în fața reporterilor s-au dovedit mai grele decît au părut inițial. Omul care pozează în partener al tuturor năpăstuiților din țara asta a vrut să uite promisiunea. Numai că în inocența lor, acei țărani simpli care au crezut în el au anunțat că vor un răspuns de la nașul prezidențial. Ca să spele rușinea, prefectul județului a sărit imediat să facă toate oficiile pentru un asemenea ritual. Dintr-o dată, dl Băsescu a realizat că pierde enorm dacă nu-și va onora cuvîntul dat. L-a îndepărtat pe prefect – om de tot respectul – și a revenit pe poziția de naș. Cam tîrziu, cred, și cu o pierdere consistentă de credibilitate…

însă piesa de forță a colecției de „manele prezidențiale” s-a prezentat la finalul anului 2005. Președintele Traian Băsescu a descoperit o nouă oportunitate pentru a-și juca rolul: defileul Văii Oltului. Cu cipilica lui (cine o fi fabricantul care a beneficiat de atîta publicitate gratuită?) trasă pe urechi, cu haine de șantierist sadea și cu un pas vioi cum doar ultimul dictator al țării avea atunci cînd inspecta ruinele de la cutremur, dl președinte ne-a înnebunit cu vizitele sale de lucru la Câineni. Sub atenta lui privire de specialist politic (și cu aceeași costumație ce dovedește o recuzită cam sărăcăcioasă…), au fost detonate stîncile de pe versant folosindu-se combinația explozivă despre care au aflat și românii cu prilejul tragediei de la Mihăilești (Buzău): adică motorină amestecată cu azotat. Atît are la dispoziție armata română pentru un caz precum cel de pe Valea Oltului?! Cu mic, cu mare reporterii tuturor televiziunilor au campat vreme de o săptămînă la Câineni pentru a transmite (de cele mai multe ori în direct) zilnic numărul prezidențial pe marea scenă a țării. Succesul de imagine este garantat – mai ceva decît la maneliști! – și tot românul este mîndru că are în fruntea patriei un așa mare gospodar care trage de mînecă pe orice șef de post care nu-și face datoria. în curînd, mă aștept ca listele cu beneficiarii locuințelor ANL să fie aprobate tot la Cotroceni, iar distribuirea buteliilor să devină principalul atribut prezidențial, mult mai important decît eliberarea Mării Negre de imperialismul rusesc. Numai astfel se susține audiența electorală, cîtă vreme alegătorii nu au informațiile utile despre ce înseamnă instituția prezidențială în viziune constituțională și nici nu se fac eforturi pentru formarea unui public avizat în ceea ce privește procesul politic democratic. Asemenea comportament manelist nu are nevoie nici de doctrine bine stăpînite, nici de programe de dezvoltare, nici de strategii naționale pe termen lung. Aduce public mult acum, în prag de alegeri anticipate. Este destul pentru succesul politicianului român de astăzi… specialiștii responsabili prin rapoarte zilnice, ba chiar din trei i

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!