Toate îmi merg de-andoaselea de-o bucată de vreme. Gîndurile îmi zboară în toate părțile, șeful îmi face zile negre, banii nu-mi mai ajung oricît de cumpătată aș fi, belele în casă curg gîrlă și, cum nenoricirile nu vin niciodată singure, sănătatea se găsește tocmai acum să își facă de cap. „Nu prea ești în apele tale de cîteva zile”, se arată îngrijorat un prieten. „Nu prea”, îi răspund fără prea mare chef. „Cunosc eu o femeie care te poate scoate din orice belea”, îmi sare repede în ajuror amicul „de bine”. „Lasă-mă, dom’le, în plata Sfîntului, cu necazurile mele cu tot”, îl reped. Amicul, tanace. Nu se lasă cu una, cu două. „O cheamă Margareta. Stă uite, aici, cîteva case mai încolo. Vorbesc eu cu ea. Hai că te duc eu cu mașina”, începe să turuie fără să lasă măcar impresia că ar avea de gînd să se oprească. „Nu pricepi, omule, cu nu mă interesează?”, îi zic. „Nu ai de unde să știi, pînă nu vezi cu ochii tăi de ce e în stare. E o femeie tare de treabă, ai să vezi”, nu se lasă amicul.
Îmi dau seama că, dacă nu merg acolo unde mă trimite, nu am cum să scap de el. Urc în mașină și, în cinci minute, sunăm la poarta Margaretei. Amicul schimbă cîteva vorbe cu stăpîna casei, după care pleacă și mă lasă singură în fața porții. „Poftiți înăuntru, bine ați venit”, îmi zîmbește mieros Margareta, în timp ce cu o mînă mă împinge pe la spate să intru mai repede în casă. Mică de înălțime, destul de plinuță, cu părul negu ca pana corbului, Margareta spune că are 50 de ani, dar nu-i dai nici 40. Pe fiecare deget de la mînă are cîte un inel, iar din salbele pe care le poartă la gît și-ar putea face vreo sută de fete tinere lănțișoare și brățări de aur.
Se scuză pentru deranj în timp ce adună la reșezeală din lucrurile aruncate pe pat și pe scaune. „Nu mi-a venit astăzi fata în casă și a trebuit să fac singură menajul. N-am ieșit azi deloc din bucătărie”, se caină aproape revoltată Margareta. Imediat îmi dau seama că la mine în casă nu mi-a venit niciodată cineva să mă ajute măcar să îmi șterg praful și mă uit mai cu atenție în jur. Are casă frumoasă Margareta. Camere multe, spațioase, cochet mobilate, parchet din lemn natur, proaspăt rașchetat, și niște covoare de-ți intră piciorul pînă aproape de glezne atunci cînd pășești pe ele. Mă invită să iau loc pe un foliu imens, din piele neagră, după care se așează și ea pe fotoliul de alături. Își așează cu grijă, unul cîte unul, ciucurii de la basmaua roșie după care bagă adînc mîna în sîn și scoate un pachet de cărți. „Ce necaz te îndeamnă la mine?”, mă întreabă, în timp ce se uită fix în ochii mei. Nu-mi vine nimic în minte. „Cred că mă înșeală soțul”, îi zic la repezeală. „Buuuuun”, zice, după care iar se uită fix în ochii mei.
Broboane reci de sudoare încep să îmi curgă pe spate. Mă ia cu amețeli și din cauza ochilor ei ațintiți asupra mea, și din cauza roșului intens al basmalei. Începe să bată cărțile. Mîinile i se agită repede, în timp ce șoptește nu știu ce descîntec. Începe să mă tragă de limbă. Mă întreabă dacă am casa mea, ce-s de meserie, dacă am slujbă bună și tot felul de lucruri dintr-astea. „N-am de nici unele, vai de viața mea!”, încep să mă cain. Își dă seama că o cam duc cu preșul. Se uită din nou fix în ochii mei, și iar încep să îmi curgă broboane reci de sudoare pe șira spinării. „Ai o fată”, îmi zice. „Am”, recunosc. Începe apoi să îmi spună de nu știu de crai de cruce neagră, care nu se împacă de fel cu dama de roșu și și-au pus în gînd să îmi facă mie nuș’ ce belele. „Socru ți-e amarnic rău. Nici cu soacra nu te prea împaci”, spune. în timp ce își scoate una cîte una cărțile din pachet. „Așa-i?”, ” Așa-i”, îi răspund. Povești cu popi și valeți de cupă și chintă iar încep să îmi răsune în minte. Își dă seama că nu o prea ascult. „Fii atentă că nu te mint. O să trebuiască să dai niște bani și să pleci la un drum. Ai să vezi”, ține să mă asigure, după care iar începe să îmi spună povești.
„Ai zis că te înșeală bărbatul. N-are pe nimeni, îți spun eu”, spune sigură pe ea. Dă să se uite iar în ochii mei. Știu ce mă așteaptă, așa că mă uit în altă parte, de frică să nu mă ia iar cu amețeală. „Bărbatul tău n-are pe nimeni, da’ ai o femeie care vrea să îți ia casă. Am eu un leac”, mai spune și iar dă să se uite în ochii mei. Nici o șansă. Știu deja lecția. „Ce leac?”, o întreb în timp ce mă uit preocupată pe fereastră. Se ridică și aduce ceva în podul palmei dintr-o cameră de alături. „Te văd fată cumsecade. Nu-ți iau bani ca-i venit la mine. Plătești numai leacul ăsta. Dai ceva, acolo, cît te lasă inima”, îmi spune, mieros. „Nu prea am mulți bani la mine. Cam cît ar tebui? N-am în buzunar decît o sută de mii”, îi zic. „Dai cît ai și aduci restul cînd mai vii pe la mine”, îmi zice în timp ce întîinde mîna după hîrtia de o sută de mii.
Imediat mi-a trecut prin minte că pentru suta asta de mii am muncit o zi întreagă. Dau să o iau înapoi. Prea tîrziu!. Suta mea era deja vîrîtă adînc în sînul Margaretei. O să aibă ce-i da mîine, fetei care vine să o ajute să-și facă menajul. Desface cu grijă pachețelul pe care l-a adus din camera de alături. Mă uit și nu-mi vine să-mi cred ochilor. Dacă mă duc și îi spun soțului acasă că am dat o sută de mii de lei pe cîteva firicele de zahăr, sigur mi se întîmplă una din grozăviile pe care le-a văzut în cărți Margareta. „N-o să să întîmple nimic, ai să vezi. Așa i-am făcut și fetei mele și trăiește în bună înțelegere cu bărbat-su”, mă liniștește părintește Margareta. Începe apoi să mă învețe cum să arunc firicelele de zahăr la intrarea în casă, să-l pun sub preș „să calce dușmanii pe el”. Iar începe să mă ia cu amețeli. Mă ridic de fotoliu și mă îndrept ușurel, cu spatele, către ușă. Nu scap chiar așa, cu una cu două. Mai trebuia să plătesc și firicelul de busuioc pe care l-a pus în pliculeț așa că Margareta nu se lasă pînă nu îmi scoate din buzunar și hîrtia de zece mii pe care o păstram pentru autobuz. Îi dau numai să scap mai repede. Văd eu cu ce ajung acasă. După un alt sfert de oră de ascultat sfaturi de-ale Margaretei despre cum să folosesc prețiosul leac ies în sfîrșit în stradă. Nu mai am nici un leu în buzunar așa că o iau cuminte pe jos către casă. A avut dreptate Margareta. Darul de bani l-am dat deja și plec și la un drum destul de lung, că Margareta stă cam la cinci stații de autobuz de casa noastră. Nu pot să spun că amicul meu n-a avut dreptate. Margareta este într-adevăr femeia care te scoate din orice belea. Acum, după ce am stat aproape un ceas în casa ei, îmi dau seama că am cel mai bun soț din lume, că familia mea este minunată, că mama soacră este, cu toate păcatele ei, o femeie de treabă. În plus, dacă stau să mă gîndesc bine, am o slujbă care îmi place și nici șeful parcă nu-i chiar așa de rău. Hotărît lucru, Margareta este o femeie minunată. Stă doar la cîteva case mai încolo și, dacă treceți mîine pe la redacție, vă explic unde o găsiți. (Elena SOLOMON)
pe raster: Ce spun preoții
În opinia preotului Constantin Tomozei, este foarte posibil ca unii dintre cei care practică magia și vrăjitoria să vină la biserică creînd în fața oamenilor naivi imaginea unor persoane credincioase. Avînd în spate peste două decenii de preoție, părintele Constantin Tomozei este convins că singurul moment în care unii dintre cei care au practicat vrăjitoria pot fi recunoscuți este clipa dinaintea morții. „O parte dintre cei care practică magia sau vrăjitoria, cînd sînt pe patul de moarte, cer să se spovedească. Unii ajung să se preschimbe atît de urît la față încît nu mai sînt recunoscuți nici de proprii lor copii. Acest păcat al vrăjitoriei este foarte grav, pentru că urmărește distrugerea sufletului omului, iar cei care îl practică au drept model pe diavol, nu pe Dumnezeu. Canoanele bisericești sînt foarte severe cu acest gen de oameni. Ei nu mai au voie să se împărtășească pînă la șapte ani sau mai mult”, a mai zis preotul Tomozei. Pot sau nu vrăjitorii să facă ceva bun pentru oameni? La această întrebare, răspunsul slujitorilor Bisericii este foarte clar. „Nu se poate înfăptui binele decît cu ajutorul harului lui Dumnezeu care se transmite prin puterea Duhului Sfînt, în biserică, prin preoți, nicidecum prin vrăjitori sau magicieni”, a mai spus preotul Tomozei.
Cu alte cuvinte, din punct de vedere creștin, toți cei care se aruncă înainte spre aceste forme de ocultism și magie, se despart de Biserică și alunecă în brațele șarlataniei și minciunii, al căror preț este nu doar banul, ci și sufletul uman. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns