Marginalii la un discurs

Constantin CĂLIN

La interval de trei săptămîni, „Zargidava”, revistă de istorie fondată și coordonată de d-l Ioan Mitrea (vol. V) și „Academica”, revista de știință, cultură și artă a Academiei Române (nr. 48-49/2006) au publicat discursul de recepție la Academie al d-lui Alexandru Zub, director al Institutului „A.D. Xenopol” și profesor la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, urmat de „Răspunsul” d-lui Camil Mureșanu, reputat specialist în istoria românească și universală din Cluj-Napoca. Din mai multe motive, faptul merită semnalat. Unul e că o mare parte a publicului, chiar din cel căruia îi zicem „cult”, nu cunoaște acest tip de oratorie. Deși le știu titlurile, nouăzeci (procentaj optimist) dintr-o sută de profesori de literatură n-au citit integral discursurile lui Sadoveanu („Poezia populară”), Lucian Blaga („Elogiu satului românesc”), Liviu Rebreanu („Lauda țăranului român”) și, desigur, tot atîția dintre profesorii de istorie n-au făcut-o cu cele ale lui N. Iorga („Două concepții istorice”), Vasile Pârvan („In memoriam Constantin Erbiceanu”), Constantin C. Giurescu („Românii în mileniul migrațiilor”). Al doilea motiv e că textele de acest gen nu mai au ecoul de altădată: nu sînt comentate în zilele următoare ținerii lor nici în presă (care ar trebui să selecteze și să reproducă pasajele cele mai semnificative din ele), nici în cancelarii și catedre universitare, nici în instituțiile de cultură, ci – dacă sînt – tardiv, după includerea în bibliografii. Puțini le mai percep ca pe niște evenimente. Dar motivul principal ce mă îndeamnă să semnalez discursul d-lui Alexandru Zub e calitatea (idei, echilibru, frumusețe) și semnificația lui de îndemn la „sincronizare”. Cu aceleași date, altcineva ar fi scos o dare de seamă sau un articol anost. D-l Alexandru Zub a reușit un discurs luminos, în trepte, pe care îl încheie cu „sugestii, perspective”; o – de ce să nu-mi declar entuziasmul – capodoperă; distinct prin coerență, egalitate de ton și claritate. Tema sa: „Discurs istoric și ego-istorie”. E vorba de discursul istoric ontemporan, cel al secolului XX, cu aspirațiile, cu dilemele și cu tendințele lui, care a străbătut un drum de înnnoiri succesive. Istoria a devenit – lucru din ce în ce mai evident – mai cuprinzătoare, mai diversă, mai perspicace, mai rafinată în expresie, mai percutantă. Teoriile asupra ei au fost regîndite: s-a renunțat la ceea ce era rigid în concepții, s-a meditat mai mult la profesiune – la posibilitățile și responsabilitățile acesteia -, s-au deschis ferestre către alte „teritorii”. S-a ieșit de sub tirania „obiectivității”, care pe mulți i-a inhibat sau i-a închircit. Cert, istoria se scrie acum altfel. Grosul inovațiilor l-a dat Franța. D-l Alexandru Zub nu face decît să respecte o realitate citînd peste treizeci de autori francezi, de la Henri Berr, H.I. Marrou, Marc Bloch, Fernand Braudel la Pierre Chaunu, Emmanuel Le Roy Ladurie, Fr. Furet, Marc Ferro. în mod îndreptățit, amintește însă și aportul unor români la primenirea ideilor istorice și a discursului istoric: A.D. Xenopol, N. Iorga, Vasile Pârvan sau, recent, Lucian Boia.
în a doua jumătate a secolului trecut, discursul istoric a înclinat spre „ego-istorie”. Ce înseamnă aceasta? Nemulțumire față de anume rezultate și efort de adaptare la stările de spirit contemporane. înseamnă că a devenit tot mai permeabil la discursul autobiografic, cel care se sprijină pe mărturiile istoricului privitoare la propria-i viață și la propriul său atelier. Negreșit, filtrate pertinent, confesiunile și observațiile sale sînt sau pot fi istorie, una mai directă, mai acroșantă și, cîteodată, mai combativă. Dacă în alte părți, lucrurile acestea constituie ceva aproape obișnuit, mă întreb cîți, la noi, sînt dispuși să procedeze așa? Iar dintre cei ce vor, cîți știu cu adevărat să se confeseze? Discursul multora dintre istoricii români actuali e încă schematic, împîslit de clișee. Cei capabili să (și să se) povestească, nu oricum, ci cu stil, interesant, atractiv, sînt rari. D-l Alexandru Zub e, categoric, printre aceștia. Discursul său despre „ego-istorie” aparține, în fapt, unui practicant al acesteia, care cunoaște lucrurile din interiorul speciei. Opera sa are mai multe din semnele ei caracteristice: un scris supravegheat (ilustrare a imperativului de „haute surveillance”), străbătut de reflecții asupra meseriei și condiției istoricului, moderat. Referitor la ultimul aspect, i-aș trimite pe curioși, ca mai accesibilă, la cartea sa de dialoguri cu d-l Sorin Antohi, „Oglinzi retrovizoare”, în care nu numai că rezistă ispitei de a judeca în bloc, sumar, sever, trecutul, de a-i aproba pe denigratorii acestuia (care – în fugă fie zis – n-au nici o suta parte din argumentele sale s-o facă), dar își și invită confrații la „precauție”, „pentru a nu produce reacții anapoda”.
D-l Alexandru Zub își încheie discursul de la Academie cu propoziția: „Ego-istoria îl ajută (pe istoric – n.m.) să-și obiectiveze propria situație”. Cu o condiție, îmi îngădui să adaug: ca el să fie un intelectual cu orizont larg și cu simțul nuanțelor. „Ego-istoria” nu-l „prinde” pe oricine și ar fi regretabil ca ea să ajungă o modă. Chestiunea nu ține doar de voință: trebuie o vocație specială. în ce-ar consta aceasta? într-o frămîntare interioară de natura și de intensitatea celei a (exemplul ar putea să surprindă) lui… Miron Costin (un precursor al „ego-istoriei”, îndrăznesc să afirm) din prefața la „De neamul moldovenilor”: să te îndoiești de puterile tale, dar nu și de datoriile tale; să te situezi just în timpul tău, ca să-l înscrii corect în durata lungă.

P.S. Discursul (18 p. în „Zargidava”) și 8 p. în „Academica”, diferențe date de formatul celor două publicații) are 115 note, cu lucrări cunoscute de orator în detaliu. Iată nota nr. 38: „F. Braudel, «Discours a l’Academie Francaise», Paris, 1985, p. 14, citîndu-l pe Andre Chamson”. O asemenea precizare stimulează încrederea într-un autor. Singura afirmație îndoielnică din textul d-lui Al. Zub mi se pare a fi cea din finalul frazei următoare: „(…) istoricul american Lawrence Stone recomanda întoarcerea la discursul narativ, reacție prezentă de altfel și în «noua istorie» franceză, unde «le retour au recit» constituie deja un capitol aparte, pe linia anunțată cumva și de «noul roman»”. „Stereoscopic”, axat pe „descrieri simultaneiste”, „noul roman” le-a privilegiat pe acestea și, dimpotrivă, a fărîmițat, a dizolvat (odată cu personajul), povestirea. Dacă prin acel „cumva” d-l Zub face aluzie la reacția inversă provocată de o atare criză, atunci lucrurile sînt în regulă.ecte o realitate citînd peste treizeci de autori francezi, de la Henri Be

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!