Matriarhat cu telemobil

Mă întîlnesc, în stația de autobuz, cu amicul Dumitru, profesor de Istorie. Saluturi de rigoare. Vine autobuzul. Urcăm, dar nu mai înainte de a fi îmbrînciți de o femeie care, se vede, e grăbită. Nu, nu cred că-i grăbită, a vrut să prindă un loc pe scaun pe care, de altfel, l-a și găsit chiar în spatele șoferului. Noi, în picioare, chiar lîngă ea – se nimerește că autobuzul e plin „ochi” -, sporovăim. Sună un telefon mobil. Piranda – căci, între timp, am văzut cine e femeia care ne-a dat brînci la urcare – caută, precipitată, în poșetă, de unde scoate telefonul cu pricina. „Bă, nu plecați de-acasă! Sînt în drum spre voi. Să fie gata mîncarea, că vă mănînc, auzi, bă, Vasile, cu tine vorbesc? Și ce m-ai sunat să mă deranjezi, credeai c-am fugit cu altul, că nu mai vin acasă…?” Și tot așa, iar noi, vrînd-nevrînd, ciulim urechile. „La ea matriarhatul e la putere” – observă profesorul de Istorie. O vezi ce frumoasă și ce stăpînă pe ea este…? O nevastă ca asta dacă aveai!…” Zîmbesc. Femeia chiar că-i frumoasă. Are, pe cap, un șal din lînă, e îmbrăcată cu un cojoc greu, scump; la mîini îi strălucesc brățări de aur – cred că or fi de aur -, fusta lungă îi acoperă picioarele pînă de nici pantofii nu i se văd. Sună un alt telefon. Tot lîngă noi. Măi, să fie…! Femeia bagă mîna dreaptă în poșetă, în timp ce cu stînga ține telefonul la care vorbește, și scoate un alt telefon. Acum vorbește la două telefoane. Dar imediat închide convorbirea cu „Vasile”. Cu celălalt o dă pe romani. Se răstește, ridică și coboară glasul, e toată roșie la față. Ceva nu-i convine. „E o convorbire de afaceri” – îmi șoptește amicul meu, profesorul de Istorie. Și continuă: „Ăștia au și două telefoane. La ce i-o fi folosind două telefoane?… Cînd alții n-au ce mînca…? Și zici că-i dreptate…” Se apropie stația unde voi coborî. Cînd, sună alt telefon. Tot lîngă noi. Dar țiganca vorbește mai departe. Atunci, îl văd pe amicul meu cum, înfrigurat, bagă mîna în buzunarul de la piept, de unde scoate telefonul mobil proprietate personală. „Alo…, tu ești…?” N-am mai auzit ce-a spus, am coborît gîndindu-mă la matriarhat, la telemobil și la cei care n-au ce mînca… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!