Maxime și cugetări

Barieră în drumul spre libertate

„Mai bine un om în suferință, decît o țară în durere”
(John Dryden)

O jumătate de secol am trăit sindromul unor dezamăgiri și spaime ciclice. Dictaturile succesive (carlistă, antonesciană și comunistă) s-au succedat lăsînd în urmă orori și crime cutremurătoare, ținute mereu sub încuietori secrete, departe de cunoașterea publicului larg. Tranziția ne apare și ea ca o alternativă nevrotică de suișuri și coborîșuri, fără ca lumea să se limpezească, să cunoască cu adevărat suferința unora și mîrșăvia altora. Președintele Traian Băsescu a optat pentru dezvăluirea integrală a dosarelor Securității cu mult înainte de a vărsa o lacrimă la Muzeul Holocaustului din S.U.A. Crimele fasciste, însă, nu sînt mai mari și nici mai multe decît cele ale comunismului. Dimpotrivă. Comunismul a știut să-și ascundă mîrșăvia invocînd „siguranța națională”. în numele acestui concept, trecutul nostru (curajul unora și lașitatea altora) stă ferecat în rafturi de arhivă, obligat să doarmă între coperți de dosare, în taina cărora victime și călăi așteaptă de-a valma să fie scoase la lumină crimele comise.
Cînd îl am dinainte pe schingiuit alături de schingiuitor nu e nimic de cîntărit și nu cred că trebuie să-și mai facă cineva scrupule morale. Aici Justiția trebuie să-și spună cuvîntul. în asemenea cazuri, „dreptul” pune în paranteze „eticul”. Intervenția eticului apare în cazul colaboratorilor Securității, a căror analiză aluneca adesea în indiscernabil. Pentru că unii au cedat bătăilor îngrozitoare suferite în închisori, alții șantajului ordinar, alții spaimei pentru funcție sau ziua de mîine. Dar, oricît ar fi de dureros pentru aceste din urmă categorii, adevărul trebuie știut. Fiindcă între cei doi poli (ai binelui și răului) există un infinit de semitonuri, pe care „eticul” le poate analiza, nu neapărat Justiția. Dar, iată că și după 15 ani de tranziție dreptul de-a investiga trecutul ne este restrîns – paradoxal – tot în numele „siguranței naționale”. Atît timp cît Ion Iliescu și fauna din linia a doua a PCR s-au aflat la putere era de așteptat ca secretomania să se mențină. Era o barieră în calea spre libertate. După admiterea noastră în NATO și aspirația către UE, România a apucat-o pe un drum nou, care nu mai poate legitima secretomania ca necesară siguranței naționale. Serviciile secrete, însă, promovează o continuitate a acestui concept, deși România nu mai are aceiași „dușmani” și aceleași „obiective” de dinainte de 1989. Tind să cred cu toată ființa că așa-zișii noștri „dușmani” ne sînt acum prieteni. în numele cărui principiu mai păstrează d-l Timofte dosare cu pecetea „siguranței naționale”? Ca să mai acceadă în Parlament inși ca Ristea Priboi, care au organizat și supravegheat acțiuni violente împotriva postului de radio „Europa Liberă”? Sau să ocupe posturi înalte foști torționari, turnători și opresori ai populației, indivizi cu un tupeu și o nerușinare incalificabile? De altfel, lumea nu se limpezește deloc dacă păstrăm aceeași secretomanie. Victimele vor să știe adevărul (fără să facă mare caz de incriminare juridică a securiștilor și turnătorilor), iar colaboratorii fostei Securități trăiesc cu spaima în suflet că vor fi dezvăluiți de la o zi la alta. Viață de cîine și aceasta! Odată limpezită lumea, spiritele se vor liniști de la sine și în mod natural cunoscînd identitatea celor ce-au făcut poliție politică și a celor ce i-au sprijinit prin colaborare plătită sau doar prin obligații pentru a-și menține funcțiile politice sau administrative.
A păstra, în continuare, secretele nu facem altceva decît să îngăduim șantajul ca armă politică și incriminare nedreaptă a unor oameni care au refuzat colaborarea cu Securitatea, dar pe care aceasta a pus intenționat pecetea de „colaborator” prin zvonuri și acțiuni bine articulate. Iată de ce d-l Timofte continuă să păstreze dosare, pe care le-a risipit abil pe la diferite ministere și instituții. Pînă în 1989 Securitatea era puternică, un fel de stat în stat. Acum, serviciile secrete (descendente din acea odioasă instituție), bizuindu-se pe milioanele de dosare moștenite, sînt tot un fel de stat în stat. Atîta vreme cît nu-și vor pierde posibilitatea de a controla prezentul prin trecut, lucrurile nu se vor limpezi și nici schimba în România. Clasa politică are nevoie de mult curaj pentru a suprima această anomalie. Primul pas a fost făcut de președintele Traian Băsescu, dar nu a fost dus pînă la capăt. Parlamentul (saturat cu foști comuniști al căror trecut nu a fost descifrat) n-are nici un interes să facă vreo mișcare. Pentru a putea destructura post-securiștii e necesar să fie redefinit conceptul de „siguranță națională”, care nu mai are nimic de-a face cu secretele criminale ale lui Gheorghiu – Dej, Alexandru Drăghici, Nicolski sau Ceaușescu. Siguranța națională înseamnă astăzi lupta împotriva corupției și a terorismului. Deschiderea tuturor dosarelor ar elibera clasa politică de uriașa piatră de moară a șantajului, ar începe însănătoșirea morală a societății românești și am descoperi, cu adevărat, drumul către libertate. Căci „libertatea este mișcarea rațională a unui popor, care merge înainte în interesul său și cu toată forța sa” (Balzac).
Vasile PRUTEANUului apare în cazul colaboratorilor Securității, a căror analiză aluneca adesea în indiscernabil. Pentru că unii

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!