Maxime și cugetări

Cei care au trecut prin infern

Vasile PRUTEANU

Cine n-a iubit cu adevărat marea literatură românească nu va înțelege niciodată nici scriitorii, nici epoca istorică prin care au trecut și poate că nici opera acestor creatori. Tot mai des apar critici și contestări la adresa scriitorilor români de mare talent care au trecut prin infernul celor 50 de ani de comunism, unii chiar pînă la talpa iadului, fiind supuși anchetelor distrugătoare ale Securității sau închiși în pușcăriile nimicitoare ale statului securistic. Ion Caraion, Augustin Doinaș sau Paleologu au suferit închisoarea și – nesuportînd schingiuirile – au semnat pactul cu diavolul. Pentru compromisuri cu puterea alți mari creatori primesc palme postume: Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc., în numele unui adevăr discutabil. Pentru că e necesar să judecăm cît de mari compromisuri și cu ce efecte s-au făcut? O sumă de critici tineri se dovedesc necruțători, ba chiar lansează injurii colorate. De-abia ieșiți din facultate, criticii rînzoși se cocoață pe coloanele unor reviste pentru a-i pălmui pe scriitorii dinaintea lor și a-i trage în jos, negîndu-i nu pe criterii valorice, ci în virtutea poziției lor în raport cu puterea comunistă. Sînt convins că nu compromisurile vor rămîne, ci operele scriitorilor, întrucît faima lor nu este o plantă crescută pe pămînt sterp. Nu neg dreptul tinerilor critici de a fi necruțători în judecățile lor, dar aceștia nu au nici o justificare morală să blameze pînă la interdicție opera celor care, din nefericire pentru ei, n-au putut să-și aleagă altă istorie și au trecut prin infern. Faptul că tinerii critici s-au născut cu 10 -15 ani înainte de ’89 și (în consecință) n-au fost siliți la compromisuri de actualul sistem democratic, nu le legitimează intoleranța, ca să susțină că „voi, ceilalți, care ați trăit o jumătate de veac în iad sînteți culpabili și înnegriți de catranul dracilor”. Desigur, e ușor să te naști înger (toți ne naștem așa), mai greu e să rămîi înger după ce-ai petrecut „Trei ceasuri în iad”. Cine a citit cartea episcopului Antonie Plămădeală cu acest titlu va înțelege că cele trei ceasuri li s-au părut celor chinuiți trei sute de ani. Avea dreptate Balzac cînd scria că „tînărul critic are, pe lîngă spiritul omului deștept, și fățărnicia lui Tartuffe”. Categoric, spiritul și stilul ființelor care au fost izbite de nenorociri nu se vor asemăna niciodată cu al acelora a căror viață se scurge fără catastrofe. Față de scriitorii ce-au suportat vitregiile totalitarismului „blînda îndurare este adevărata emblemă a nobleței” (W. Shakespeare).
Toți știm cum s-a purtat Hristos cu femeia adulteră, atunci cînd a spus celor ce voiau s-o lapideze că „cine este fără de păcat să ia piatra și să arunce”. Nimeni n-a ridicat piatra. Ce nu înțelegem, încă, este înalta moralitate a ideilor. Pentru că lăsînd piatra jos, fiecare în parte și în fața tuturor a recunoscut tacit că a păcătuit. Nu s-a găsit nimeni să se arate el cel curat, să se trufească și să lovească în vinovată. Ori, vinovăția scriitorilor români de talent nu este nici pe departe atît de evidentă ca aceea a adulterinei. Atunci de unde atîta neîndurare? Mai firesc ar fi să ne întrebăm: ce-au făcut scriitorii de talent în acele vremuri de restriște, trăind în iadul comunist? Au legitimat prin opera lor regimul totalitar sau au căutat, prin compromisuri mărunte, să-și salveze opera? Care sînt limitele acelui compromis, unde se sfîrșește moralitatea și unde începe deriva acesteia, cînd portăreii și supraveghetorii ideologici aplicau o cenzură necruțătoare fiecărei propoziții scrisă sau, uneori, numai spusă? Acestor întrebări trebuie să le răspundem întîi, înainte de a trece la o răfuială și o hărțuire stupidă a unor scriitori cu adevărat valoroși. „Articolele injurioase trec, cărțile rămîn, marile opere înving întotdeauna pe micii lor dușmani”, mai scria Balzac. Dea Domnul ca așa să rămînă pe vecie. Eu nu pot să-mi imaginez, de pildă, care scriitor a ilustrat cu atît de uriaș talent viața țăranului român, cum a făcut-o Marin Sorescu în volumele de poezie „La lilieci” sau Marin Preda în „Moromeții”. Or fi mai curați și mai uscați Adrian Păunescu sau Vadim Tudor, cîntăreți ai sinistrului cuplu ceaușist? Pe ei i-am trimis noi în Parlament, ca răsplată pentru lingușeala grețoasă față de dictator și nu scriitori talentați. Nu oameni care au trecut prin infern, nu numai trei ceasuri infinite, ci o jumătate de veac, cît un ev de o mie de ani.
Acest fenomen tragic ar trebui să nu fie exploatat resentimentar, ci discutat fără părtinire și cu adîncă profunzime. Căci, în fond, nu compromisurile unuia sau altuia dintre creatori vor da dimensiunile adevărate ale tabloului spiritual românesc, ci totalitatea literaturii noastre, a creației în general.
Din păcate, parcă sîntem blestemați. Nu numai din interior se detonează bombe nimicitoare, ci și din afară, prin contestarea altor trei genii ale creației: Emil Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade, acuzați de adeziune la mișcarea legionară, deși fiecare în parte s-a dezis de această ciumă verde încă din tinerețe. Sînt „critici care au pretenția de a dezgropa mormintele ilustre cu indiferența sau cruzimea flămîndă pe care o au hienele totdeauna” (N. Iorga). Uită că mediul politic, istoria nefericită a acestei țări poartă vina rătăcirilor sau a compromisurilor făcute de unele talente autentice. în zadar s-ar plînge iarna că moina și viscolul răscolind țărîna îi pătează albul imaculat al zăpezii. Atunci nici eu nu mă mai mir că talentul unora e doar un instrument de făcut tapaj.alul sistem democratic, nu le legitimează intoleranța, ca să susțină că „voi, ceilalți, care

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!