Maxime și cugetări

Fantome de serviciu

Vasile PRUTEANU

Mulți oameni ar dori să fi trăit în trecut. Această doleanță este mai vie în tinerețe, atunci cînd citești memoriile unor mari personalități sau pagini de istorie, romane, versuri. Atmosfera de pe vremuri – dacă este bine evocată și corespunde unei tonalități sufletești prezentă în cititor – atrage și înglobează în alte vremuri pe cel rătăcit în vremurile noastre. Eu, de exemplu, aș fi dorit să trăiesc în epoca eroică a cavalerismului, să fiu mușchetar ca în romanul lui Alexandre Dumas sau corsar ca în filmul cu același nume, în care Erol Flynn aducea reginei strălucitoarele bijuterii tîlhărite de pe vapoarele spaniole. Visul meu era să ofer femeii iubite diamante și perle, stînd într-un genunchi, cu spada la șold și făcînd o largă reverență cu pălăria împodobită cu pene colorate. Sau să salvez femeile din ghearele vreunei fiare sălbatice sau ale vreunei bestii umane. N-am avut noroc. Ale naibii femei, toate se salvaseră singure! Cînd s-a pus problema lichidării analfabetismului, am crezut că mi-am găsit vocația: voi salva ființele firave din ghearele întunericului și neștiinței. Prima „victimă” pe care pusesem ochii mi-a zis că ea a fost lichidată de mult și n-are nici un chef s-o mai lichidez și eu. M-am resemnat cu amărăciune, deși îl aprobam pe Balzac care scrisese că „puterile noastre sunt stimulate de nevoia de a sprijini o ființă mai slabă decât noi”.
De altfel, cred că fiecare om din zilele noastre, cu puțin simț critic și cu oarecari cerințe și probleme interioare, trebuie să se refugieze, imaginativ, în trecut pentru a putea rezista prezentului. Problema e în care trecut vrei să te refugiezi. Dacă te situezi în trecutul imediat ca Vadim Tudor, Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, generalul Pleșiță sau Gigi Becali devii o fantomă de serviciu a comunismului, a cărei dorință de putere dictatorială e de nestăvilit. Sînt tipuri de oameni reprezentativi pentru o epocă de care vrem să ne debarasăm. Cînd îi vezi (pe ei și o mare masă de politicieni), te miri cum de-au întîrziat pînă azi și-ți vine să te-ntrebi dacă ei nu sînt cumva o reîncarnare banală și periculoasă a lui Ceaușescu. Ca și dictatorul, cînd nu te pricepi la nimic te bagi în politică. Este extrem de trist să vezi atîția oameni care n-au măcar o idee despre viața socială cum se înfing cu capul înainte în politică, luînd o dorință drept vocație. Perseverența cu care televiziunile îi scot în prim-plan le dă convingerea că chiar sînt aleșii providențiali ce ne vor scoate din nevoi, băgîndu-ne în pușcării sau impunîndu-ne dictatorial voința lor delirantă. Ei poartă ceva din singularitatea pieselor unui muzeu vivant și retrospectiv. Adunați la un loc de prin cotloanele țării, ar putea realiza o perfectă reconstituire a timpurilor cînd comuniștii ne ridicau pe cele mai înalte culmi de civilizație, lăsîndu-ne pe noi jos, la cele mai lungi și întristătoare cozi pentru oricare produs sau bun de consum. Norocul nostru e că „nu ies furtuni din fiecare nor”, cum spunea prințul Hamlet. întunecă, însă, o bună parte din seninul cerului la care visăm, tîrîndu-ne, cînd pot, în noroiul ideologic din care abia ne-am smuls cu chiu – cu vai. Unii – și nu puțini – chiar îl regretă și încearcă a-l resuscita, ca pe un mort proaspăt, prin impulsuri electrice asupra inimii ce și-a oprit bătăile. îngrijorător este faptul că toate aceste fantome ale trecutului invocă, fără rușine, conștiința noastră de neam unic, mioritic și eroic, cucerind sentimental naționalismul existent în oricare român. în mîna lor, însă, „conștiința este una din bâtele pe care fiecare le înșfacă pentru a-și lovi adversarul, dar pe care nu o folosește niciodată împotriva sa” (Balzac). Păi, cum s-o folosească, din moment ce interesul personal, dorința de parvenire și putere sînt dominantele lor psihice! Dorința de putere, mai ales, e ca frigurile; cînd te zgîlțîie, cînd te lasă. Mare dreptate avea Shakespeare cînd scria că „dac-ai cinsti pe fiecare după merit, cine-ar mai scăpa de bici?”. Din păcate, cei ce ar merita biciuiți ne biciuesc ei pe noi prin nesfîrșite zarve și zavistii descumpănitoare. Pentru că „ochii zavistnicului văd și cele ce nu sunt”, ne avertiza fabulistul Anton Pann.
Revăzînd și socotind avantajele și dezavantajele dorinței de a trăi imaginar în trecut, cred că ne-am putea lipsi fără regrete de toate fantomele care mai bîntuie încă politica românească, înghiontindu-ne spre păcatul reîntoarcerii la vechile stări de lucruri. Mersi, n-avem nevoie de asistența și complicitatea lor. Putem păcătui și singuri pe baza propriei noastre ignoranțe. Este infinit mai profitabil să visăm la viitor, mai uniți și mai hotărîți să ne integrăm demni într-o Europă civilizată și încă neînțeles de democratică. Dacă vrem să ne vedem realizate visurile trebuie, însă, să ne trezim la timp și să alungăm din nostalgiile noastre toți strigoii unui trecut prea apropiat de prezent. iințel

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!