Maxime și cugetări

Omul-om și omul-lup

Vasile PRUTEANU

Oricîte promisiuni ar face lupii că vor deveni vegetarieni, nu-i cazul să-i credem. ânțelepciunea populară zice că nu trebuie puși paznici la stînă. Noi, oamenii, de „deștepți” ce sîntem am făcut mult mai mult; i-am pus chiar păstori, baci ca să conducă ei stînile lumii. Nu-i de mirare că blîndele și cam prostuțele oițe au fost și sînt răfuite fără milă și fără îndurare. Odată intrați în gura lupului, puțină speranță de scăpare! Lupii-baci fiind oameni, s-ar crede că rațiunea le-ar frîna nepotolita poftă de jaf și stricăciune. Nici gînd! Lupul-lup cînd se satură își vede de treabă. Omul-lup nu are limite în lăcomia lui. âși mai adaugă lăudăroșenia și trufia, crezîndu-se un fel de zeu, căruia toți trebuie să-i cînte osanale, să i se-nchine. De aici încolo devine demon, dacă nu cumva era și pînă acum. Thomas Mann – în „Doctor Faustus”, Dostoievski – în „Demonii” și Von Doderor – într-o carte cu același titlu ca a prozatorului rus, demonstrează cu un talent uriaș existența demoniacului în sufletul multor oameni care refuză să creadă în așa ceva. în Dumnezeu, da, cred, dar în demoni, în Scaraoțchi… ? Se înșeală amarnic. Demonismul, vai, e o realitate. Pe planul vieții publice se manifestă pe două extreme; pe prima – dictatura, opresiunea, totalitarismul, iar pe a doua – prefacerea libertății în nebunie, desfrîu, dezmăț și anarhie. în epoca noastră intervine și o a treia cale: terorismul. Toate aceste extreme sînt nefirești, primejdioase și nimicitoare. Dreaptă și izbăvitoare este numai calea de mijloc; cea a echilibrului și dreptei socotințe. Despre totalitarism și terorism nu încerc a mai discuta. Experiențele trăite sînt prea semnificative ca să mai necesite comentarii. Voi încerca să caracterizez doar demonismul anarhiei, al libertății fără morală și fără scrupule într-o societate ca cea românească, aflată la primii pași spre democrație. Dacă libertatea este înțeleasă ca bunul plac, ca lipsa respectului reciproc, injustiție și nepăsare – deci ca anarhie – statul trebuie să intervină pentru a restabili ordinea prin mijloacele coercitive de care dispune. Cetățenii vor fi, astfel, cîrmuiți cu gîrbaciul, ca niște animale ce au devenit așa de bună voia lor. Ori, animalele nu cunosc cuvîntul libertate și nu au nevoie de el. Nostalgicii conducerii cu biciul nu cred că se ridică prea mult deasupra unei astfel de stări. Marele jurist francez Maurice Hauriou avertiza că „dacă este alungată morala, alungată va fi și libertatea, iar fără acestea oamenii se îndreaptă către stadiul de primate”. Adică al maimuțelor.
Așadar, desfrîul și dezordinea sînt potrivnice libertății, iar morala se impune ca o condiție esențială a existenței ei. Batjocorind morala și libertatea deschidem larg ușa demoniacului, care ne invadează ca un potop, ne înrobește în patimi și neînfrînare, în lăcomie și în trufie. E ceva asemănător cu dependența toxicomanului de un halucinogen (stupefiant, drog). Medicii îi zic dependență, dar pe românește substantivul trebuie tălmăcit: ROBIE. Sînt mulți oameni care-și spun: dacă încerc, de curiozitate, o pastiluță de cocaină, un prăfuleț, o singură doză de substanță injectabilă, ce are să fie? Cu atîta nu va fi nimic! Va fi. Căci de îndată se creează obișnuință, celulele trupului se îmbibă cu drogul respectiv și cer, apoi, frecvent și poruncitor, cantități din ce în ce mai mari. Din starea asta nenorocită, toxicomanul va recurge la orice mijloc pentru a-și procura drogul: va fura, va săvîrși orice fărădelege și – în ultimă instanță – va ucide sau se va sinucide.
Să nu creadă nimeni că trufia și lăcomia nu acționează ca un drog și nu dau dependență! Judecați numai cazul Rădulescu (cel ce a împușcat în cap un tînăr) și veți vedea la ce consecințe duce trufia. Priviți cu cîtă ardoare și-au adunat averi faraonice un Adrian Năstase, un Dan Ioan Popescu, un Gigi Becali, un George Copos și mulți alții și veți înțelege că lăcomia este o robie smintită, o dependență de ochiul dracului, care cere din ce în ce mai mult. Ca să-și potolească remușcările, e posibil ca unii dintre cei mai lacomi oameni să arunce cu ceva „firimituri caritabile” unor năpăstuiți.
Nu-s de invidiat. E un fel de mită pentru mîntuirea sufletului lor încărcat de nimicnicii. Asta în caz că numita caritate nu înseamnă tot o goană dementă după imagine și putere, dublată de o aroganță tot atît de respingătoare ca ciuma și holera. „La unii oameni aroganța ține loc de măreția caracterului; inumanitatea de tăria sufletească și viclenia, de spirit”, scria La Bruyere în cartea sa „Caracterele”. O astfel de lume s-a prăsit acum în România, cînd, de fapt, ne așteptam să pășim în alta, plină de vitalitate, de virtuți morale, de armonie socială și dreptate. Ne dădea dreptul la o asemenea speranță valul de sînge vărsat în ’89. Din eternitatea lui, Nicolae Iorga ne avertizează, însă, că „își dă sângele deopotrivă și poporul care-l varsă pentru libertate, dar și acela care și-l lasă supt de jigăniile pe care nu e destul de harnic pentru a le curăți. Cele dintâi scapă adesea, celelalte niciodată”. Cutremurătoare constatare! De parcă istoricul român ar fi prevăzut mersul României contemporane, cînd „lupii se strâng laolaltă pentru ca, dacă nu vor găsi altă pradă, să se poată sfâșia între ei. Membrii unor partide de interese, de asemenea”. Aceștia au inima înghețată. Un spectacol ai căror martori neputincioși sîntem. în „Divina comedie” Dante presupune că „Infernul” are nu numai vipii, flăcări, apă clocotindă, smoală fierbinte, ci și un imens bloc de gheață. Acolo, în centrul Iadului, sălășluiesc de veci Brutus și Cassius, ucigașii lui Cezar, precum și Iuda. Pedeapsa lor este gheața, pentru că inimile lor sînt gheață. Iudele noastre sălășluiesc prin Parlament, aspiră la guvernare, hulpave ca niște lupi, gata oricînd să ne jupoaie de blana noastră de oițe naive.i ca anarhie – statul trebuie să intervină pentru a restabili ordinea prin mijloacele coercitive de care

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!