Maxime și cugetări

Păcat de deranj!

Vasile PRUTEANU

De ce le-o fi trebuind domnului Băsescu, Parlamentului și Guvernului o „Comisie pentru condamnarea comunismului” și un „Institut de Cercetare a Crimelor Comunismului”, nu înțeleg. Ca să clarifice, ce? Ceea ce-i știut de toată lumea? Să identifice aberațiile binecunoscute și ororile unui regim de dictatură primitivă? Poate fi radiografiată cu luciditate necruțătoare și într-un timp util situația dezumanizantă a societății românești, tarată de sărăcie, imoralitate, teamă, ascultare supusă, vorbit în șoaptă, trădat de colegi, de prieteni și (uneori) chiar de propria-ți familie, bătut din palme la comandă și adulat cu forța un cuplu de analfabeți în mobilizări faraonice ale populației? Sau, poate, omorurile practicate în închisorile politice? Eu sînt convins că-s bine cunoscute și nu mai e nevoie de nici un organism pentru a condamna public un regim care a creat în România o ierarhie de slugi, de caractere infecte, de mari și mici oportuniști, aburcați și azi în scheme și posturi ce le asigură condiții de trai mai bune. O cercetare de amploare e necesară pentru istorici și scriitorilor de romane istorice – oameni ce pot zugrăvi în culori veridice dramele zguduitoare ale unei lumi surprinse de ofensiva prostiei, care a fost dusă pînă la rang de anesteziere a spiritului. Guvernarea comunistă a pus în fruntea societății indivizi cu cele mai neașteptate caractere, afectînd conștiința oamenilor, murdărind-o și reducînd-o la bietul instinct de conservare. Acestea sînt crimele comunismului. Celelalte sînt detalii, amănunte. Stendhal scria că „Te ia groaza cînd te gîndești cîte cercetări trebuie făcute pentru a afla adevărul asupra celui mai neînsemnat amănunt”. Ori, nu amănuntele (fie ele și cutremurătoare) sînt importante. Acestea nu fac decît să ilustreze și să întărească odioasa dramă prin care am trecut.
în „Frații Jderi” sau în „Nicoară Potcoavă” Mihail Sadoveanu abordează istoria națională cu o erudiție uimitoare, fără a fi dublat de foarte multe documente, pierdute prin cancelariile lumii. Scriitorul ne întîmpină cu povestiri în frescă, deloc superficiale, aducînd senzația vieții reale. Sadoveanu nu reconstituie riguros, ci evocă. Prețioasă nu e atît arta gravurii pe porțiuni mici, cît viziunea întregului. Fantezia bazată pe cunoaștere întregește lacunele unor arhive devastate de împrejurări nefaste. Asemenea procedează și Walter Scott în „Quentin Durward”, „Castelul periculos” sau „Contele Robert de Paris”, ori Maurice Druon în „Regii blestemați”, zugrăvind o lume extrem de vie. Pe lîngă viziunea viitorului, se poate vorbi la acești autori de o viziune a trecutului: o retroviziune. Din această perspectivă retrospectivistă, acești autori extrag din filonul vechimii mult mai mult decît le ofereau documentele cercetate.
N-am auzit ca numitele organisme să se ocupe de comunism, să-și propună asemenea preocupări. De aceea, sentințele lor vor releva situații, fapte, amănunte interesante sau picante, ilustrînd nimic altceva decît ceea ce știe toată lumea trăitoare în acea epocă funestă. Cufundat în uitare și tristețe, poporul așteaptă sentința de condamnare a comunismului, ca acesta să nu se mai repete, să aibă soarta fascismului cu care se aseamănă în oroare și crimă. Dar cine-i cere poporului să aibă vreo părere?! Cine îl întreabă ce crede?! Funcționează și acum intrigile, machiavelismul, egoismul, goana după putere, în bună împăcare cu ireverența față de oameni. Ființează și acum viclenia, cinismul și tenacitatea de a parveni mai mult decît meriți. Disimularea și tupeul rămîn, în continuare, o condiție de reușită. Suspectez că cele două instituții sînt create doar pentru a amîna, pînă pe la paștele cailor, o concluzie și un verdict. Ce însemnătate ar mai avea cum faptul că doi frați ai mamei mele (Nicolae și Constantin Capșa, primul de 18, celălalt de 16 ani) au fost bătuți pînă la desfigurare în beciurile Securității, fiind turnați de un consătean că ar fi aruncat într-o fîntînă un pistol. Bieții adolescenți habar n-aveau de așa ceva. Securiștilor nu le-a trecut prin minte că turnătorul însuși săvîrșise fapta cu intenția de a se ilustra, dînd pe mîna torționarilor copiii unui om socotit chiabur fiindcă avea o fierărie, o moară de apă și un birt. Ar trebui să fie reabilitați? La ce bun?! Nu mai au nevoie, sînt morți. De altfel, nici nu-mi plac reabilitările. în majoritatea cazurilor, acestea sînt curată ipocrizie (dacă ipocrizia poate fi curată). Vaticanul l-a reabilitat pe Galileo Galilei după 359 de ani. Acesta nu făcuse altceva decît să afirme că pămîntul se învîrtește în jurul soarelui. Nu-l pusese el să se învîrtească doar ca să fie condamnat. Să-l rebilitezi pe Thomas Morus după ce l-ai decapitat? Sau pe Giordano Bruno după ce l-ai ars pe rug? Păcat de deranj! Păcat și de munca celor două organisme, a căror activitate nu va spune nimic nou, ci doar va scoate la lumină fapte puțin cunoscute de marele public. Este, și nu prea este, și asta ceva! Vom vedea că „lumea mare este una foarte mică” – cum spunea Nicolae Iorga.itoare ale unei lumi surprinse de ofensiva pr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!