Maxime și cugetări

Diavolul pare destul de atrăgător

Vasile PRUTEANU

Priceperea și zelul cu care românii întrețin cultul „de necrezutului” nu cunoaște margini. Ultimul sondaj de opinie privitor la încrederea acordată unor personalități politice a avut darul să mă sufoce de stupoare: oameni dovediți colaboratori ai Securității se situează în simpatia publicului în vârful piramidei; adică Mona Muscă și Dan Voiculescu. Asta înseamnă că diavolul se bucură de o credibilitate mult mai mare decît ne putem imagina. Pîra și trădarea continuă să fie apreciate drept calități morale, pentru că în România n-au fost puse în evidență cu tărie vechile și infamele tehnici de lucru ale Securității, aceasta fiind percepută ca apărătoare a statului și nu ca opresoare a tuturor cetățenilor. De altfel, pîra a fost practicată în toată istoria noastră. Plecatul cu jalba în proțap la puterile străine și la puternicii zilei a fost și este o stare de spirit întîlnită de la cel mai umil cetățean pînă la cea mai vizibilă personalitate. Nu neapărat la toți oamenii. Neputința și lașitatea nu vor să se dea pe față, să fie văzute, iar „patima nu stă niciodată să gîndească, ea atacă orbește” (Balzac), în timp ce invidia lovește întotdeauna pe la spate.
Faptul că nazismul și comunismul au ridicat delațiunea la rang de politică de stat a dezlănțuit patimile răzbunătoare ca pe o furtună de nepotolit. Așa că pîrîtorii nu au cum să nu se bucure de simpatia împătimiților întocmitori de scrisori demascatoare, semnate adeseori de „grupul de comuniști cinstiți de la MAT… etc”.
Suntem dincolo de bășcălie și de indignare: ne situăm într-o suprarealitate paralizantă, de necomentat. Devierea e cunoscută ca normă, nerușinarea e integrată bunelor maniere. Dacă ai putere și bani ești apreciat, indiferent dacă acestea le-ai cucerit pe căi cinstite, sau nu.
Făcînd paradă de patriotism, de naționalism exacerbat, atît nazismul, cît și comunismul s-au bucurat de o largă adeziune a cetățenilor, de aceea asemenea politici nici nu sunt demonizate, cum ar fi cazul. Dimpotrivă, lumea manifestă destule nostalgii, abil exploatate de politicieni cu o retorică revanșardă. Timpul pe care-l trăim este unul al ambițiilor nemăsurate: fiecare vrea ca averea să-i vină fără muncă, faima fără talent și succesul fără strădanie. Ori, aceste avataruri nu se pot obține (în lipsa oricăror virtuți) decît pe căi necinstite. Tranziția îndelungată a născut și întreținut asemenea apucături, generalizate în întregul arial social. Dacă oamenii cinstiți și de bună credință (cîți or mai fi) invocă în viața cetățenească virtuțile și simțul dreptății, apoi îndată sunt supuși blamului de către vechile lichele, bine instruite în emiterea de calomnii și în tehnicile de manipulare a conștiințelor. „Virtuții i se reproșează cu severitate lipsurile, în vreme ce calitățile viciului sunt privite cu multă voință”, scria Balzac încă din perioada de ascensiune a tinerei burghezii, percepută acum și în România post-comunistă. Se pare că nici în timpul lui Balzac și nici acum acumularea de averi prin rapt, jaf și malversațiuni nu a fost și nu este condamnată de opinia publică. Important e să fii avut, puternic, influent, indiferent de mijloacele utilizate.
Se cere de multă vreme și mereu asumarea vinovățiilor și numele vinovaților, pentru că altfel comunitatea va sucomba sub toxina păcatelor ei nemărturisite. Dar unde e „prostul” care să accepte de bună voie o spovedanie purificatoare, atît timp cît torționarii se aferează în viața publică ca niște neprihăniți, iar generalul Pleșiță se bucură de o audiență masivă, înveselind cu grobianismul său agresiv gloatele violente de „băieți de cartier”, precum și pe admiratorii ascunși ai vechilor stări de fapt.
Cu o anumită regularitate, ziarele – de toate culorile – publică tot soiul de documente din arhiva CNSAS, înainte de a se hotărî vreun verdict. încă nu se înțelege că nu informatorul banal, care a colaborat rudimentar din frică poate fi interesant și e necesar a fi supus blamului, mai înainte de a fi dezvăluit diavolul însuși. Care pare acum mai atrăgător ca înainte, fiindcă e om de afaceri prosper și, deci, un „tip” realizat în viață. Supunîndu-l anatemei pe colaboratorul diavolului și nu pe acesta mai înainte de orice, înseamnă a simplifica lucrurile: „vorbim de efectele răului și nu de cauza lui, transformînd spectacolul sumbru al unor conștiințe nefericite într-o arogantă predică justițiară. Am fost cu toții, după o vorbă a lui Emil Cioran, «turiști în infern». Nu se cade să revenim la suprafață cu seninătatea unor judecători care nu știu să separe, fără dileme, binele de rău” (A. Pleșu). Mă întreb, însă, în ce a constat binele? Știu că am trăit timorați decenii întregi, sub un ochi care ne urmărea perseverent și disprețuitor. Am fost materia primă a unui scenariu golănesc, imaginat de canalii fără nici un Dumnezeu. Multe dintre aceste sinistre figuri sunt active într-un parlament viciat de secretizarea aberantă a dosarelor, ori sunt formatori de opinie, abuziv solicitați de televiziuni sau presă. Din această cauză, uităm „imperiul faptei”, care este mai cuprinzător decît cel al agitației exterioare. Predicatori cu vocația întreținerii suspiciunilor sau ivit cu nemiluita în ultimul timp, pe care dracul îi înghiontește să nu tacă, că poate-poate lumea va uita de el socotindu-l doar un nimic, un neant acolo și-atîta tot. Și astfel, viața noastră devine un fel de fabulă în care animalele se comportă ca oamenii și viceversa.lizantă, de necomentat. Devierea e cunoscută ca normă, nerușinarea e integrată bunelor maniere. Dacă ai putere

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!