Bucurii regăsite
Eugen VERMAN
Mihnea-Alexandru, nepoțelul meu de aproape trei ani, privește cu o încîntare înțeleasă și trăită numai de el cozonacul și ouăle roșii. Experiența lui e aproape inedită și, cu anii ce vor urma, se va îmbogăți și adînci. Ochii lui limpezi rîd la vederea acestor bunătăți, iar năsucul îi freamătă trezindu-i pofta de a întinde mîinile și a cuprinde în brațe ceea ce bunica tocmai a scos de la cuptor și din oala în care s-au colorat ouăle. Îl privesc și tare mi-e drag! Și, deodată, în ochii lui mă revăd așa cum eram eu cu tare mulți ani în urmă. La fel așteptam Paștele. La fel priveam cozonaci și pasca și ouăle, numai că, pe vremea aceea, imediat după Război, foamea era atît de mare, încît, dacă nu ne-ar fi oprit mama – pe mine și pe Didi și pe Culai, frații mei – am fi mîncat pînă ne-am fi îmbolnăvit… Așteptam, însă, cu stoicism momentele acelea de neuitat cînd veneam de la Biserică… Să vă spun că, mai înainte, era Sfînta Împărtășanie. În Postul mare mergeam și ne spovăduiam. Trei copii… Dar cerințele Religiei erau ferme și de netrecut. Ascultați părinții…? Vă certați între voi…? Cum învățați la școală…? Ce puteam răspunde la astfel de întrebări pe care Părintele ni le punea, cu blîndețe, dar și cu o anume fermitate, iar noi eram învățați de acasă, dar și de la Biserică, să fim cinstiți și să spunem numai și numai adevărul… Și, drept urmare, „căpătam” cîteva sute de metanii pe care, mai apoi, seara, în fața icoanei Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe, le „executam” cu cea mai mare grijă. Uneori se întîmpla să încurcăm numărătoarea, și atunci o luam de la capăt, preferînd să facem metanii în plus decît să nu îndeplinim, întocmai, canonul dat de Părinte… Și urmau serile Deniilor și, atunci, în Săptămîna Mare, mîncam o dată pe zi, laolaltă cu mama și tata și bunica dinspre mamă, care locuia la noi, și așa ne pregăteam de Sfintele Paști. Pe la vreo Joia Mare începeau gospodinele din Mahala să coacă. Cuptoarele – care așteptatu un an de zile – intrau în funcțiune. Nu era casă pe „Alexandru Lăpușneanu” fără cuptor. Și în zilele acelea un miros de cozonac ne învăluia de la un capăt la celălalt al străzii și atunci ni se părea că Paștele se tot îndepărtează, în loc să se apropie. Timpul, însă, trece. Orice-am face, nu-l putem opri în loc. Și venea noaptea Învierii. Dar să nu uit: din puținii bani pe care-i cîștiga tata, mama ne lua la prăvălia doamnei Rașela Șoor – evreica aceea bătrînă și milostivă, îmbrăcată, mai tot timpul, în niște haine soioase – și ne cumpăra teniși sau pantaloni scurți. Era ceva de netrecut, o obișnuință moștenită de mama și tata din părinții lor ca, de Paști, să ne înoim cu cîte ceva… Nu erau lucruri de valoare și nici prea trainice, dar așa se rînduia să fie. Noi ne uitam la ele ca la ceva sfînt, nu le prea purtam și ne mîndream că ne-am înoit. Numai că într-un an – Paștele căzuse mai tîrziu atunci – mergînd Culai la gorgoaze în livada domnului Chelțoi, un dulău l-a prins de picior tocmai cînd se avînta peste gard și i-a smuls tenisul și s-a întors la stăpîn cu el în gură… Noi am rîs, atunci, de ne-am tăvălit pe jos, numai că fratele meu mai mic a încasat-o rău de tot de la mama și toată vara a umblat desculț… Noaptea de Înviere era apogeul, era Lumina pe care o așteptam cu toții. Și ce ne mai pregăteam! Pe vremea aceea era aproape obligatoriu ca, la ieșirea preoților din Biserică, atunci cînd se auzea primul „Hristos a înviat din morți…”, să punem „săcălușurile” în funcțiune și să „pușcăm cum numai puștile adevărate o făceau. „Săcălușul” era un fel de cheie uriașă, făcută la strung, de meseriașii din Mahala, în interiorul căreia puneam un amestec procurat de la farmacia lui Papa Sotir – clorat de potasiu cu pucioasă – iar prin presare, cu un „cui”, bubuia de ne asurzea… Era „o sculă” pe care nu pot s-o descriu acum în amănunțime, ceva banal și, totodată, foarte sofisticat și de mare efect… Așa întîmpinam noi Învierea Domnului și, după cîteva ceasuri, obosiți, dar fericiți, eram acasă, în jurul mesei îmbelșugate – și atît de așteptate! – unde tata „ținea o cuvîntare” despre Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos și, la urmă, lua un ou roșu și ne spunea „Hristos a înviat!”
…Și au trecut anii ca gîndul, totul a devenit amintire, inclusiv părinții plecați dureros de repede… Iar acum îl privesc pe băiețașul acesta drăgălaș, cu zulufii curgîndu-i ca mătasea spre spate și cu ochișorii aceștia atît de limpezi în care, iată, pentru o clipă, m-am revăzut și mi-am amintit de bucuria Paștelui și mi-am zis că prin ei, prin acești îngerași, sîntem nemuritori…
Lasă un răspuns