Memoria documentelor

Un prinț misterios
• a fost odată un prinț: Dimitrie Ghica n a cincea amintire: „Medalia de prinț”

O amintire a prințului Dimitrie Cuza zis Vasile Dimitrescu, de la vîrsta de 5-6 ani, despre una dintre vizitele pe care le făcea popa Ghiță din Buhuși la vice-consulul Blazberg, mutat la Bacău într-o casă din apropierea bisericii Precista. Era după încheierea războiului franco-german (1870) și într-un „moment când Domnitorul Carol I, aflându-se în conflict cu miniștrii săi: Lascăr Catargiu și Th. Rosetti, ar fi dorit să abdice”. La o petrecere care a avut loc în casele vice-consulului, „d-na Tetzcanu sau d-na Lecca mi-a adus medalia de prinț, care mi s-a pus pe piept de către fiica preotului (Climescu), Olguța”. Medalie cu care – scrie în memoriu V. D. – a apărut într-un tablou (fotografie) ce reprezenta pe Vodă Cuza și familia sa, „împreună cu principalii miniștri ai Domnului Vodă Cuza”. Firește, lui popa Ghiță nu i-a convenit ca Vasilică să poarte asemenea medalie, dar i-a îngăduit fiului său vitreg să o țină pe piept măcar în acea zi, „până după masa de prânz” după care „mi-au luat-o și nu am mai văzut-o”. Pe Vasilică îl încîntase să poarte acea „medalie de prinț”, de față fiind protopopul Climescu, avocații Răileanu și Racoviță, doamnele Lecca, Tetzcanu și Cantily, precum și alți intelectuali băcăuani: ing. Petru Budu, Iunius Lecca ș.a., pe care semnatarul memoriului îi menționează ca martori ai acestei întîmplări. Ceea ce trebuie, însă, menționat e faptul că el, Vasilică, era propus drept candidat la Domnie, în cazul abdicării lui Carol I, fapt care nu era cu putință decît pentru că „era recunoscut Prinț Dimitrie Cuza”; cu toate că Vasilică nu o considera decât o glumă. Mai cu seamă că regele renunță să mai abdice, după ce „revoluționarii din Ploiești fuseseră achitați de Tribunalele din două județe”, nota V. D. în josul paginii); iar complotul pus la cale de Lascăr Catargiu și Th. Rosetti a fost stins, după cum constată și istoricii noștri în lucrările lor.
Așadar, V. D. reflectă în memoriul său toate acele frămîntări politice și sociale ale vremii sale cînd politicienii epocii se grupaseră în două tabere: o tabără care îl sprijinea pe Carol I, iar alții – în frunte cu Catargiu și Rosetti, voiau să-l îndepărteze. Un prinț Cuza ar fi fost acceptabil pentru o parte dintre politicieni pentru a-și asigura participarea la guvernarea țării. Aceștia erau sprijinitorii familiei Cuza, cînd el se afla încă în exil. în ceea ce îl privește pe Vasilică, eventualul „prințișor” candidat la Domnie nu reținea din toate aceste frămîntări politice decît faptul că i se recunoștea originea princiară, de care era convins pe măsură ce creștea și cunoștea lumea de dincolo de familia adoptivă a preotului Ghiță Dimitrescu din Buhuși.
Dar prin a cincea „amintire”, V. D. reține în „memoriul” său foarte multe date și nume din Bacăul de la sfîrșitul veacului al XIX-lea. Căci de la vice-consul „eu am fost dus în strada Bacău – Tg. Ocna, în casa de lîngă dl Gavrilescu, vizavi de poarta Grădinii publice din Bacău…, casă frumoasă, cu balcon de fer negru în față”, unde „am stat ca o lună…”. El a cunoscut Grădina publică de cînd era „un loc viran”, pentru că atunci „când am sosit la Bacău ca funcționar, în personalul superior la Telegraf și Poștă, s-a deschis Grădina Publică”.
Printre martorii din Bacău pe care V. D. îi citează în „memoriu” menționează pe „d-na inginer Beloianu și d-na Căpităneasa, fiica d-sale”, ca și pe politicienii mai în vîrstă, și copiii preotului Gh. Climescu, care vor fi auzit de la tatăl lor”. Ca și „d-nii Petre Buzdugan, cu fiii și fiicele sale; avocatul Gh. Răileanu, inginer Petru Budu, avocatul Racoviță, d-na Tescănița, d-ra Cantily, Iunius Lecca etc.”.
Popa Ghiță nu mai trăia cînd Vasile Dimitrescu scria memoriul. Dar, după ce se va vedea din celelalte „amintiri”, „scene” și „fapte”, fiul său adoptiv recunoaște în memoriu că chiar cu el a învățat clasele primare, fiindcă devenise „învățător”, pînă a ieșit la pensie, prin 1892 – 1893″; l-a trimis la studii secundare în Bacău, dar l-a ferit de contactul cu „dușmanii” familiei Cuza, și chiar de Doamna Elena Cuza, ca să nu piardă o sursă sigură de venituri. (M. C. DELASABAR)ului franco-german (1870) și într-un „moment când Domnitorul Carol I, aflându-se în con

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!