Gabriela PASCU
Nu demult m-am întîlnit întîmplător cu un bun prieten. Îl știam plecat de o bună bucată de timp prin Europa. Pînă la un moment dat s-a tot plimbat dintr-o țară în alta, dar de cîțiva ani s-a stabilit în Marea Britanie. Eu și amicul ne cunoaștem de ani de zile. Era un soi de brînză bună în burduf de cîine, minte cît încape, dar avea o lene de-l durea cînd trebuia să pună osul la treabă. Pe mine m-a surprins inițial alegerea, pentru că nu părea să i se potrivească rigoarea perfidului Albion. Dar s-a dovedit încă o dată că oamenii sînt absolut imprevizibili.
Acum, după ani de zile, ne-am văzut din nou și ne-am adunat la un pahar de vorbă, ca pe vremuri. După ore întregi de discuții, l-am întrebat de ce nu se întoarce acasă. Știam că are în țară familia, că a cîștigat bine și că a trimis sume serioase acasă, că ar putea trăi liniștit ani întregi fără nici o problemă sau ar avea resurse să înceapă o afacere în țară. A răspuns sec: nu mă întorc. Și nu numai că nu vreau să vin înapoi, dar vreau să-mi iau și familia. L-am întrebat de ce. S-a uitat la mine și a început să rîdă. Hai, fii serioasă, ce naiba, tocmai tu să mă întrebi așa ceva?
S-a explicat apoi liniștit. Are acum în Anglia o situație stabilă. A fost o vreme „la negru”, dar acum are permis și loc de muncă. Angajamentul este făcut în condiții legale și beneficiază de toate drepturile. Programul este program, iar orele suplimentare au regim bine stabilit. Are tot ce-i trebuie la serviciu, scule, echipament de protecție, are asigurată asistența medicală, iar de bani nu se plînge.
A spus că nu-i este ușor, dar nu se întoarce. Pentru că ceea ce-l supără cel mai mult în țară sînt mentalitățile. Că nu de dezbărăm de tipare care la alții s-au dovedit falimentare cu zeci și sute de ani în urmă. Că gîndim încă după modelele dinainte de 1989, toți, patroni și angajați. Că primii au în continuare – sau cel puțin mare parte dintre ei – gîndirea secretarilor de partid din anii lui Ceaușescu, care tăiau și spînzurau în întreprindere ca pe propria moșie. Iar ceilalți se tem de ziua de mîine, pentru că protecția lor nu mai este ce a fost, dar nici nu încearcă să schimbe ce-i rău. Mulți nu vor să înțeleagă că timpurile sînt altele, că locurile călduțe de altă dată s-au cam dus, că trebuie luptat să ai un serviciu mai bun. Însă și ce se oferă în țară este departe de standardele Uniunii Europene.
Uite, spune prietenul meu, eu acolo nu sînt decît un simplu muncitor, dar cîștig destul ca să trăiesc nu decent, ci chiar bine. Dacă vreau mai mult, nu mă oprește nimeni, pot să caut și să mă duc în altă parte, unde sînt plătit mai „gras”. Dar parcă și Anglia are șomaj, l-am provocat eu. Da, spune amicul, dar altele sînt motivele. Au și ei leneșii și pretențioșii lor. Eu am găsit, poate, munci grele, dar nu există comparație în modul în care sînt tratat și plătit. În zilele libere pot să merg unde am chef, dacă am bani. Ca idee, îți spun că acolo plec în fiecare week-end undeva, așa se poartă. Pe-aici unii au furat de-au rupt și-și fac concediul pe malul Mediteranei, iar alții n-au văzut o stațiune românescă de 13 ani. Și ce afacere să deschid în țară? Poate una cu bani negri, că aia cu bani albi o falimentează statul sau încrengăturile de interese.
L-am întrebat dacă nu este scumpă viața acolo. Ba da, a răspuns amicul, dar este normal la standardul de plată. Arată-mi și mie cîți români pot să trăiască și să economisească ceva din salariu. Și nu uita că eu sînt chiriaș acolo și a trebuit să-mi cumpăr o grămadă de lucruri, televizor, mașină de spălat, că am și mașină ca să merg la serviciu, care nu este chiar aproape. În cît timp aș fi făcut astea în țară? Presupunînd, bineînțeles, că le-aș fi putut face, pentru că destui oameni abia au cu ce să-și țină zilele. Prietenul meu a spus că se bucură că are copiii în țară, dar, mai tîrziu, îi va lua cu el, după ce-și cumpără casă acolo.
Subiectul s-a închis, într-un fel, de la sine. Nu prea am avut contraargumente la cele spuse. Personal, sînt întru totul de acord cu cele afirmate de cel plecat peste Canalul Mînecii. Am însă o singură speranță: integrarea în Uniunea Europeană. Iar europenii nu ne vor admite și cu mentalitățile noastre învechite.
Lasă un răspuns