O clasificare principală a metodelor de vînătoare este cea clasică, adică vînătoarea colectivă și cea individuală.
Metode de vînătoare colectivă
Vînătoarea colectivă se practică într-un grup de mai mult de cinci vînători, uneori însoțiți de gonaci. Cel mai frecvent, vînătorile colective se organizează de către AVPS-uri, în cadrul grupelor de vînătoare, sub conducerea unui organizator (de regulă – șeful de grupă sau adjunctul său).
În cazul în care sînt prezenți gonaci (hăitași), vînătoarea se poate practica fie cu toți vînătorii în stand, fie cu toți vînătorii în mișcare, sau metoda mixtă, cu o parte din vînători în standuri și alții intercalați cu hăitași în goană.
Vînătorii în stand – este o metodă de vînătoare colectivă care, în esență, are cîteva reguli de bază – hăitașii gonesc vînatul către linia unde s-au organizat posturile de tragere (standurile) ocupate de vînători prin tragere la sorți. Vînătorul va executa foc numai pe direcția sa de tragere și sub nici o formă sub un unghi mai mic de 45 grade. În stand, vînătorul nu va face zgomot, nu va fuma și va executa foc numai după o identificare clară a vînatului. Această metodă este considerată cel mai puțin sportivă, dar se pretează foarte bine pentru un număr mare de vînători cu posibilități fizice din cele mai diverse. Se practică în mai multe forme, cu cîini de vînătoare sau nu, la cîmp sau în zone de munte. Se folosește la vînătoarea de fazan, iepure, mistreț, urși, vulpi etc. Este interzisă la vînătoarea de cervide și a caprelor negre.
Vînătorii în mișcare – vînătorii se organizează intercalați cu hăitașii, într-un cerc, într-o potcoavă sau chiar în linie dreaptă (la sărite), parcurgînd în acest fel o anumită porțiune de teren. Este o metodă mai sportivă decît cea precedentă. Regulile de siguranță în executarea focului trebuie respectate cu strictețe, precum și sincronizarea deplasării în teren. Se practică la fazan, iepure, vulpe etc
Metode de vînătoare individuală
Vînătoarea la pîndă – constă în așteptarea vînatului la anumite ore, în locurile de odihnă sau de hrănire, în trecători, scăldători etc. Este o metodă care are avantajul de a nu tulbura liniștea fondului de vînătoare, dar cere multă răbdare și o cunoaștere bună a locurilor. Camuflajul trebuie să fie foarte bun, poziționarea în teren trebuind să fie făcută după aceste reguli. Metoda dă bune rezultate la cervide, urs, mistreț, lup, răpitoare etc. Este recomandabilă mai ales la vînătorile care au ca obiectiv trofee de valoare, deoarece vînătorul are timp să cerceteze vînatul înainte de executarea focului. Este interzisă expres la vînătoarea de iepure, fazan, potîrnichi, dar și la sărării și hrănitori pentru cervide și capre negre.
Vînătoarea la dibuit – constă în apropierea vînătorului față de vînat, folosind avantajul terenului, la o distanță optimă de executare a focului. Este necesară cunoașterea perfectă a terenului, plus cunoștințe despre comportamentul vînatului (miros, văz etc). O variantă a acestei metode este vînătoarea pe urmă, mai ales în cazul zăpezii proaspete. Se folosește la vînarea cervidelor, a caprelor negre, a cocoșului de munte, dar și la urs și mistreț.
Vînătoarea cu chemători sau cu atrape – sînt metode în care vînătorul caută, fie prin imitarea glasului animalelor, fie prin folosirea atrapelor, să atragă vînatul spre locul său de pîndă. Imitarea glasului animalelor poate să fie de genul – glasul femelelor sau masculilor în perioada de împerechere, imitarea țipătului unui animal rănit etc. Imitarea se face prin folosirea de dispozitive mecanice sau, pur și simplu, din gură. Este interzisă folosirea chemătorilor electronice, gen casetă, difuzoare etc. Atrapele sînt imitații de animale, care sînt confecționate din diferite materiale, care simple sau combinate cu chemătorile, atrag animalul către locul de pîndă. Se folosesc cu mare succes la vînătoarea de rață, gîscă și porumbei sălbatici.
Vînătoarea la sărite (cu sau fără cîine pontator) – este o metodă sportivă de vînătoare, care constă în esență în parcurgerea unui traseu de vînătoare, cu scopul stîrnirii vînatului, fie prin glas, fie cu cîinele pontator. Se practică în special la iepure, fazan, sitari, potîrnichi etc. Această metodă pune în valoare cunoștințele vînătorului, dar și condiția fizică a acestuia. În plus, nu permite împușcarea unui număr mare de piese, din motive de dificultate a căratului acestuia pe parcursul întregului traseu ales. Cîinele pontator este un avantaj al vînătorului, acesta asigurînd aretul, stîrnirea și aportul vînatului. Este o variantă deosebit de elegantă pentru practicarea vînătorii – dar necesită un dresaj foarte bun al cîinelui (rase recomandate – brac, pointer, vijla, setter etc). În tufișuri și desișuri mari se recomandă folosirea unui cîine scotocitor (cocker, spingeri etc )
Vînătoarea la vizuină – se practică, în principal, la vulpe și bursuc. Se practică cu ajutorul cîinilor special dresați – fox, tekel, jagdterrieri etc. Constă în apropierea în liniște a vînătorului de gura vizuinii și eliberarea a doi-trei cîini în interiorul acesteia. Vînatul va fi stîrnit și va cauta ieșirea pe la una din gurile vizuinii, unde vînătorul sau vînătorii vor putea executa foc. Bursucul, spre deosebire de vulpe, nu părăsește vizuina și, pentru împușcarea lui, este necesară săparea vizuinii.
Lasă un răspuns