Minorități etnice și soluții europene

Pentru că problema ocrotirii și protecției minorităților din statele Europei este o temă de mare actualitate, apar de buni ani încoace unele tendințe – impuse de anumiți politicieni considerați „de marcă” dar care exacerbează, sau mai bine-zis privilegiază – aș spune anormal – rolul minorităților ca factor determinant, crucial pentru aderarea unor țări la Uniunea Europeană. Bineînțeles că printre acestea se înscrie și România. Problema minorităților devine, la nivel european, un fenomen care în zilele noastre are valori multiple. Probabil că cea mai importantă dintre ele se referă, așa cum spunea un politician european, la faptul că oamenii doresc să trăiască într-un mediu unde se vorbește aceeași limbă, într-o comunitate de aceeași confesiune religioasă și, desigur, fără asuprire. Astfel s-au format marile etnii, ușor identificabile. însă istoria nu a respectat strădaniile, iar convențiile de pace încheiate au fost considerate de unii istorici și renumiți oameni politici, înfocați susținători ai intereselor grupurilor minoritare, că au „desconsiderat într-o anumită măsură particularitățile geografice, confesionale și etnice”. Soluția pe care o consideră aceștia ca viabilă este alternativa de a realiza în Europa o ordine comună a statelor, a națiunilor și etniilor, unde pe calea convențiilor încheiate va avea loc soluționarea pașnică a diferendelor, ținîndu-se cont de circumstanțele istorice, geografice, confesionale și culturale ce se doresc a fi pe deplin respectate. Tot aceștia afirmă că toate aceste deziderate presupun și anumite reguli, dintre care se distinge cea care presupune renunțarea de bună voie la elementele sensibile ale suveranității.
în privința acestei delicate probleme a minorităților, strategia politică a Ungariei a urmărit o traiectorie constantă, direcțiile enunțate cu ani în urmă fiind valabile și astăzi. Politicienii maghiari din România au reușit mereu, prin algoritmul puterii, să impună multe dintre prioritățile statului nostru vecin. Din păcate, asistăm în ultima perioadă la agresivitatea ce-i caracterizează pe unii dintre reprezentanții UDMR-ului, manifestată în cerințele repetate cu obstinație de către aceștia, sau de către cei din Uniunea Civică Maghiară și Consiliul Național Secuiesc pentru autonomia culturală și teritorială, o primă etapă fiind înființarea Ținutului Secuiesc ca regiune autonomă la nivelul județelor Covasna, Harghita și Mureș.
Planul este mai vechi și începe să i se dea atenție cu precădere încă din secolul al XIX-lea – care a adus o serie de schimbări în viața comunităților secuiești, retrase din vremuri istorice în interiorul arcului Carpatic, unde s-au așezat și au supraviețuit secolelor tulburi ce au urmat. Astfel, după primul război mondial, cînd Ținutul Secuiesc a intrat sub administrația Regatului Român, liderii locali au inițiat o serie de demersuri pentru obținerea unei independențe sau a unei autonomii cu caracter teritorial – administrativ. încercările lor nu au dat roadele scontate și abia după cel de-al doilea război mondial, printr-un artificiu politic s-a obținut de către liderii maghiarilor din Transilvania o autonomie improprie prin înființarea Regiunii Autonome a Maghiarilor, care cuprindea actualele județe Covasna, Harghita și Mureș.
Ținutul secuiesc, a cărui autonomie se dorește în prima fază, însemna – mai cu seamă odată cu crearea Ungariei Mari – comitatele Trei Scaune (județul Covasna de azi), comitatele Ciuc, Gheorgheni și Odorhei (județul Harghita de azi) și comitatul Mureș (partea estică a județului Mureș de azi). Forma de autonomie precizată a durat mai puțin de 20 de ani și a fost desființată odată cu una din primele acțiuni demarate de Ceaușescu, și anume -reorganizarea teritorială a României. Conform uneia din lucrările de referință în domeniul istoriei, intitulată „Românii și secuii” a regretatului filolog și istoric Ion I. Russu, politica de maghiarizare a fost marcată în primul rînd de deznaționalizarea populației autohtone, o acțiune intensivă, pe scară largă, „făcută cu orice preț, în orice fel, începînd organizat din veacul al XVIII-lea, dar mai insistent, perseverent și abil din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, în perioada așa-numitului «dualism» (alianța austriecilor germanofoni cu ungurii împotriva naționalităților din Austro-Ungaria 1867-1920). Acțiunea maghiarizatoare asupra unei numeroase populații eterogene se făcea numai cu forță brută și teroare, cu presiuni economice, dar și în forme mai nuanțate, cu mijloace pașnice, sub paravanul ademenitor al unor lozinci trandafirii, nobile, înălțătoare, ca «misiune civilizatoare», «ideea de stat național» sau chiar sub pretextul unei scorneli absurde, precum cea prin care se cerea readucerea la matca naționalității a maghiarilor romanizați!” Unul dintre actualii lideri ai Ungariei își exprima – într-o conferință privind politica externă a țării sale – speranța că „direcționînd atenția Europei asupra problematicii minorității maghiare, ea să fie în centrul atenției, iar soluția europeană să fie de așa natură încît să rezolve și problemele minorităților maghiare”. Lucru pe care l-a susținut și senatorul Frunda în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Numai că, deocamdată, încercările de redobîndire a hegemoniei maghiare prin diferite tertipuri și jocuri politice de culise au eșuat. Și asta pentru că în privința avizului asupra proiectului legii privind statutul minorităților naționale din România, Comisia de la Veneția a precizat clar că autonomia culturală nu este reglementată de dreptul internațional actual. De aceea, referirile la diverse forme de autonomie pentru minorități, care existau în variante anterioare, nu se mai regăsesc în textele legislației actuale privind drepturile minorităților. Recomandarea privind autonomia teritorială și minoritățile naționale a fost respinsă: „Statele membre ale Comisiei Europene vor respinge orice încercare de a promova puritatea etnică a statului sau de a organiza teritoriul și administrarea statului pe baze etnice”. Ceea ce echivalează cu o veritabilă interdicție a autonomiei teritoriale pe criteriul etnic, singura excepție făcînd referire la luarea „măsurilor afirmative pentru asigurarea unei reprezentări corecte a minorităților naționale în administrația de stat, la nivel central și local”. O măsură de altfel firească, aplicată în România, dar nu interpretabilă. Să sperăm că nu vom avea de-a face cu o Europă a minorităților etnice care-și doresc reîntregiri imposibile. (Romulus Dan BUSNEA)ețuit secolelor tulburi ce au urmat. Astfel, după primul război mondial, cînd Ținutul Secui

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!