Mirosul de nori al piloților care au lansat bombe reale

Bombele cad ireal de lent. Se văd sus, pe cerul tivit de nori, două puncte negre, nu mai mari decît două vrăbii. Intră în pămînt, înfundat și ridică un val de praf, fără nici un fel de zgomot. Privesc uimită la locul în care au căzut și timp de cîteva minute nu se întîmplă nimic. Timpul trece anormal de greu și abia după ce se așează colbul pe iarba din jur, din pămînt izbucnește, cu zgomot greu, explozia. Praful alb de mai înainte s-a colorat nefiresc în negru și imediat o pală de aer puternic ne împinge ușor cu cîțiva milimetri mai în spate. Privesc și mai uimită către bărbații din jur, cărora li se pare totul firesc. „A mai explodat cel puțin încă una, prin simpatie”, spune un bărbat puțin adus de spate, cu pielea deja înroșită de la soarele care-i bătea drept în ceafă. Un altul, „cezeul”, îl aprobă printr-un semn scurt din cap și-și dă acordul într-un fel de microfon ciudat, pentru o simulare. Vorbește calm, aproape fără inflexiuni și dă cîteva comenzi compuse din cifre și litere. Din receptor îi răspunde o voce de bărbat care îi cere aprobarea să se întoarcă acasă. Cezeul este de acord, iar bărbatul, un pilot militar, ajunge în 16 minute pe pista Bazei Aeriene din Bacău. Bombele, reale, de cîte 100 de kilograme fiecare, au explodat pe poligonul de trageri de la Mălina din județul Galați în timpul unui antrenament cu muniție reală care s-a desfășurat săptămîna trecută.

Plecăm dis-de-dimineață către poligonul de la Mălina. Mă încearcă un ușor sentiment de neliniște la gîndul că aprobarea de la Ministerul Apărării Naționale pentru acces în poligon în timpul unui antrenament de aviație cu armament real a ajuns doar la unitatea militară. Mă temperează ofițerul care conduce atent, îmbărcat și el lejer, în haine civile. „Am vorbit cu doamna Tănase și totul este în regulă. Nu vor fi probleme”, spune Gelu Miron, ofițerul de relații cu presa, cel care m-a însoțit în poligonul de antrenamente. Am ajuns, cu o ușoară abatere, mai precis direct prin cîmp, la unitatea gălățeană. Mirosul de salcîm înflorit, din abundență în zona de protecție, ne amețește pînă vine camionul să ne ducă la locul acțiunii. Un bărbat cu doi dinți din față lipsă, murdar tot de vaselină și motorină, dar cu niște ochi mai albaștri decît cerul pe care evoluau MIG-urile ne duce în poligon. Pe drum, popîndăii traversează în fugă drumul îngust și într-un sens și în celălalt. „Sînt mulți că nu-i deranjează nimeni aici în pustietatea asta. Unii sînt chiar răi, stau în drum și se ridică în două labe și eu trebuie să-i ocolesc, nu vreau să-i calc cu camionul. Dar îi vînează ciorile de n-am pomenit”, spune bărbatul și nici nu termină bine de zis că și vedem țopăind o cioară cu un animal care se zvîrcolea dramatic în ciocul nemilos.

Coduri din cifre și litere înțelese doar de cezeu și piloți

Pentru un civil care ajunge în preajma locului de unde se coordonează zborul convorbirile dintre piloți și conducătorul de zbor, numit familiar cezeu, nu înseamnă mare lucru, pentru că nu înțelege nimic. „Verifică NT4”, mi se pare mie că aud, deși nu sînt foarte convinsă că acesta este codul. Răspunsurile rapide și aprobările sau infirmările altor comenzi sau de lansare a bombelor, tonul liniar nu lasă să se întrevadă nimic din emoțiile care domină exercițiul. Bărbatul subțire, căruia i se adresează toată lumea cu cezeu, stă mai mult cu ochii pe cer. „Unde-i 112, că nu-l văd?”, și toată lumea își aruncă ochii pe cer. „Te-am văzut, 112. Ești la ora trei. Aprob pentru reală”, spune comandorul Constantin Strat, unul dintre conducătorii de zbor de săptămîna trecută. Din finalul convorbirii înțeleg și eu că urmează ca avionul, pe care îl vede doar cezeul, să lanseze bombele pe care le cară din Bacău sub aripi, în ținta aflată la vreo doi kilometri, pe un deal, de unde cu ochiul liber nu se vede decît o formă probabil rotundă, vopsită în alb. Mă uit atentă către cercul în care se ridică niște urme de praf ca în urma a două plesnituri cu biciul. Nu se mai întîmplă nimic și chiar în momentul în care voiam să-mi exprim zgomotos dezamăgirea s-a auzit explozia. „Trece un febe la 112”, spune Strat către bărbatul mai în vîrstă, și realizez că acesta este calificativul „foarte bine” cu care s-a ales pilotul care a zburat pe avionul cu indicativul 112.

Asanarea, cea mai neplăcută operațiune

Soarele ardea din ce în ce mai nemilos, iar cezeul se mai dă după un perete de protecție în spatele căruia s-a localizat statul major al operațiunilor. „M-a prins soarele cu ochelari, că am stat numai cu ochii în sus”, se plînge el către noi, ceilalți, care stăteam tolăniți pe iarbă. Avioanele trec pe rînd, și după cîteva ore de pironit cerul am început și eu să văd MiG-urile care se apropiau de poligon. Ba chiar, după alte cîteva zeci de minute am început să văd și momentul în care lansau bombele de la peste 2.000 de metri înălțime. întreb cam cît costă o bombă, dar nu știe să-mi răspundă nimeni. „Noi nu le primim cu preț, doamnă. Da’ de ce vă interesează? Vreți să cumpărați una?”, mă întreabă, mustăcind a rîs, unul dintre bărbații îmbrăcați în combinezoane. Privesc din nou către cer la bombele care se desprindeau cu o țîșnitură de sub aripile avioanelor. Cădeau lent și unele dintre ele nu explodau. Mă uitam către fața lui Sorin, genistul, cel căruia îi revenea sarcina să le detoneze la finalul aplicației. „Asta a cîta-i?”, și-a întrebat el colegii cu o figură resemnată. Gelu Miron îmi explică apoi de ce este el atît de interesat de numărul bombelor rămase neexplodate. „Mîine se va trage cu proiectile reactive (rachete nedirijate, n.r.), după ce se va termina antrenamentul, și va intra în acțiune Sorin, genistul. El va căuta bombele, va săpa după ele pînă le va găsi și apoi va plasa explozibil ca să le detoneze. Așa se întîmplă după fiecare antrenament cu muniție reală”, mi-a spus, firesc, ofițerul.
Dau să vorbesc cu Sorin, dar dispare imediat după o movilă de pămînt. în spate, la cîteva zeci de metri sînt elicopteriștii, cei care au adus echipa din Bacău în poligonul de la Mălina. Un puști în tricou, cu pletele în vînt și extrem de relaxat, stă pe podeaua elicopterului cu picioarele descălțate în vînt. Jos, în iarbă, o pereche de ghete și niște șosete. Tînărul este deja în centrul atenției colegilor lui mai maturi, care îl persiflează pentru lipsa lui de entuziasm. „Măi, ieri erai așa bucuros că vii la o tragere reală și acuma te dai răpus. Hai, că mai ai o zi de stat aici. Zi mersi că nu sînt 40 de grade afară, că nu mai găseai alinare nici sub burta elicopterului”, i-a spus unul dintre bărbații îmbrăcați în combinezoane, în hohotele de rîs ale celorlalți. Tînărul scoate ostentativ o sticlă de lapte și întreabă într-o doară dacă există vreo șansă ca a doua zi să nu mai vină la Mălina. Resemnat, tînărul capătă mai multă vlagă în momentul în care mă vede cu aparatul de fotografiat. „O să scrieți frumos despre noi, nu-i așa?”, aud în spatele meu o întrebare înăbușită de protestele celorlalți. Am aflat mai tîrziu de la Gelu Miron că puștiul, despre care eu credeam uimită că este copilul vreunuia dintre ofițeri, este proaspăt medic la Baza Aeriană.

Unii au experiență, alții sînt la prima tragere reală

La Baza Aeriană Bacău, pentru un neinițiat totul pare că decurge normal. Se fac zboruri, la fel ca în alte zile. Doar modul în care piloții își explică unul altuia comenzile și operațiunile executate indică altceva decît o zi normală de antrenament. Sau modul în care am fost luați în primire de mai mulți ofițeri care ne-au ținut cu strictețe departe de avioanele care se aliniau la start și care erau încărcate cu armamant. Privim uimiți la bărbații care se mișcă firesc pe lîngă avioane, cum merg cu proiectilele sub braț de parcă ar fi niște mape. Apoi vin alți bărbați în jur care se agită cu tot felul de cabluri și fac tot felul de verificări. în fine, e rîndul piloților, care se apropie agale de aeronave, dar le ocolesc cumva prin zona de securitate din spate. Restul colegilor lor stau aparent liniștiți la aproape un kilometru depărtare de start. Rezemat de un gărduț, lt. Relu Macovei a tras pentru prima dată cu muniție reală cu o zi în urmă. A obținut calificativul foarte bine și e mîndru de realizarea lui. Emoțiile le-a resimțit abia în momentul în care a ajuns pe pămînt. „Atunci ai atîtea lucuri de făcut încît nu te gîndești la altceva. Sigur că pleci cu teama că ai sub aripi două bombe de cîte 100 de kilograme fiecare, care ar putea să nu plece în momentul în care le dai comanda de lansare. Dar la mine a fost totul foarte bine, și abia am așteptat momentul în care am lansat la simplă”, povestește locotenentul. în schimb, locotenentul Florin Butcovan a avut parte de ceva mai multă adrenalină, avînd un exercițiu mai complex. „Eu am tras pe avarie, o lansare manuală, pentru că lansarea dată de calculator nu a funcționat. Am obținut calificatul foarte bine și eu”, ne-a spus Butcovan, pe care l-au și interpelat ceilalți. „Hai, măi, Claudiu Schiffer, că te așteaptă avionul, lasă interviurile!”. La nici un metru de el, doi piloți, cu urmele căștilor de zbor întipărite pe obraji, își explică unul altuia cum au procedat. „Ăștia miros a nori, că abia au aterizat”, explică plastic unul dintre ofțeri faptul că piloții sînt transpirați după efortul psihic cerut de misiunea pe care tocmai au executat-o. Sînt cătane vechi și au participat la trageri cu armament real de mai multă vreme. „Le-am pierdut șirul. Nu putem spune că sîntem rutinați, dar nici lipsiți de experiență. Oricum, noi am zburat în formație și sîntem mulțumiți de rezultate”, ne explică ofițerii. Plecăm de la aeroport cu regretul că n-am asistat și la lansarea proiectilelor în poligonul de la Mălina. Măcar pentru spectaculozitatea exploziilor. în spatele nostru, un avion face un zbor la verticală. Adică, la o înălțime de vreo zece metri de pistă. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!