Mitingul disperării

Florin CRĂCIUN

Au trecut Sfintele Sărbători de Paște și odată cu ele și pacea socială. După primul semn dat vinerea trecută de rafinorii oneșteni, care au blocat timp de cîteva ore calea ferată Adjud-Onești ca semn de protest pentru închiderea Rafo, ziua de ieri a continuat cu ample mișcări de stradă. Pentru a nu știu cîta oară în ultimii ani, Oneștiul și Bacăul s-au aflat sub asediul rafinorilor. La fel ca și vineri, protestatarii s-au arătat la fel de înverșunați și de hotărîți să meargă pînă la capăt. Le-am văzut chipurile stafidite de disperarea pierderii locului de muncă. Am vorbit cu mulți dintre ei, care nu înțeleg de ce nu sînt băgați în seamă de guvernanți. Răbdarea lor a fost pusă la grea încercare vineri, cînd au explodat la aflarea veștii că problema Rafo nici măcar nu a fost pusă pe ordinea de zi a ședinței de Guvern, așa cum li s-a promis. Au crezut pînă în ultima clipă că măcar în Săptămîna Mare, durerile lor vor fi, în sfîrșit, ascultate. Nu a fost să fie așa. Din păcate, actualii guvernanți fac din chestiunea Rafo o problemă politică. Destinele miilor de angajați și ale zecilor de mii de locuitori ai zonei nu trebuie sacrificate doar pentru a sancționa două-trei persoane care s-au considerat a fi mai presus de lege. Și în cazul cărora Justiția își va spune cuvîntul. Din păcate, oneștenii se simt blamați și culpabilizați pentru o vină pe care nu o au. Singurul lucru ce li s-ar putea imputa, și pe care sindicaliștii îl înțeleg mai puțin, este că o parte din vină atîrnă și pe umerii lor. Mai ales a celor puțini, ajunși în frunte, care știau că Rafo merge zi de zi mai prost și îi amăgeau pe cei care i-au ales că situația este în control. Cum la fel de bizare au părut și gesturile sindicaliștilor de a face scut în jurul lui Iacobov. Acum cîtva timp, presa era de vină că rafinăria e blamată peste tot în țară. Nu Iacobov, ci ziariștii, iar liderii sindicatului Rafinorul erau gata să linșeze pentru fostul patron. Dar, în fine, nu e vina celor mulți. Masele pot fi ușor manipulate. Acum, tot ceea ce vor cei 2.000 de salariați de la Rafo este să aibă un loc sigur de muncă. Nu cel care zeci de ani s-a trezit cu noaptea-n cap ca să nu întîrzie la serviciu este vinovat de falimentarea celei mai mari rafinării din România. Cei care au făcut-o se cunosc și vor plăti pentru faptele lor. După cum s-a văzut, pînă în acest moment nu a existat un dialog social real. Guvernul a avut o prestație incoerentă și a ales să manifeste pasivitate și lipsă de interes în fața celui mai important și mai vechi conflict social din țară, și care se acutizează pe zi ce trece.

Mai grav este că acolo, la vîrf, se încearcă plătiri de polițe politice, fără ca cineva să coboare în stradă alături de cei care-și strigă durerea. Este păcat, atîta vreme cît sînt semnale clare că Rafo poate deveni oricînd o unitate economică profitabilă. Sînt semnale de existența a două oferte din partea unor firme străine importante, interesate să ofere un preț corect pentru Rafo și să preia și toate datoriile rafinăriei către buget. în aceste condiții, închiderea Rafo nu este unica variantă a actualei guvernări. Temperatura „supei sindicale” nu crește la microunde, ci la febra cotidiană a unei continue frustrări. Oricum ar sta lucrurile, soluția cea mai onorabilă ar fi ca Guvernul să deschidă imediat negocierile și să detensioneze situația înainte de a se inflama și mai tare. Ar fi în beneficiul ambelor părți și nu ar face nimic altceva decît să aducă liniștea și pacea socială în Onești și în împrejurimi.eni oricînd o uni

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!