Mondialul meu

* Bilanț provizoriu

Constantin CĂLIN

Pînă azi (joi, 29 iunie, data de predare a articolului), zi de pauză competițională, ajunul „sferturilor”, am stat circa 150 de ore în fața televizorului. Am văzut totul, în afară de transmisiile simultane, paralele. Am lipsit însă de la lecțiile de „filosofie” ale magistrului Cornel Dinu, o filosofie bazată adesea pe biologie, dovadă una din ultimele propoziții pe care, întîmplător, i le-am auzit. Suna cam așa: la acești africani nu funcționează legărura corticală dintre comandă și execuție. După o asemenea explicație s-ar părea că majoritatea fotbaliștilor sînt africani!
Satisfăcut sau dezamăgit?
Nici – nici.
De ce n-am renunțat?, aș putea fi întrebat.
Din curiozitate: curiozitatea față de rezultat, chiar și cel al meciurilor proaste, cum a fost Elveția – Ucraina. Mi-am dat seama că rezultatele pot provoca o curiozitate similară cu cea a lui Riar Șah față de poveștile Șeherezadei. Oleg Blohin n-a rezistat să privească loviturile de la 11 metri ale echipei sale, eu am făcut-o. N-aș fi putut să dorm dacă nu aflam cum s-a tranșat disputa; n-am adormit curînd după ce am aflat.
Rezultatele sînt de două feluri: drepte și nedrepte. Natural, cele din a doua categorie m-au indignat. M-a indignat felul în care Anglia a cîștigat cu Trinidad-Tobago, Elveția cu Coreea de Sud, Brazilia cu Ghana, Italia cu Australia. Deși realitatea mă contrazice, mă încăpățînez să judec fotbalul după regulile eticii. Indiferent ce e cineva (african, asiatic, australian, sud-american, european), nedreptatea față de el mă doare. Contrariat în sentimentele mele democratice, constat că și în fotbal unii gîndesc imperialist și aplică duble măsuri.
Cine se pretează să fie instrumente ale nedreptăților? Bineînțeles, arbitrii, niște inși care își înțeleg diferit rolul și-și folosesc diferit autoritatea ce li s-a dat. Tiranicii sînt la fel de nocivi ca și îngăduitorii. Și unii și alții au „stricat”, au „viciat”. Brazilianul Carlos Simon și mexicanul Benito Archundia, primul ostentativ de sever, al doilea excesiv de tolerant, au fost, în ciuda manierelor deosebite, la fel de inadecvați, la fel de inacceptabili. Pe „lista rușinii” trebuie musai trecut spaniolul Luis Medina Cantalejo, care i-a cadorisit nemeritat pe italieni cu un penalty. Italienii, cerșetorii competiției, și-au făcut cu ochiul și l-au „transformat”. Din această trișerie s-au născut doi eroi: Grosso și Totti. Victoriile ar trebui privite lucid, ca și înfrîngerile. Sînt înfrîngeri demne și victorii care dezgustă. A exulta după o fraudă nu e deloc „fair”, ba chiar e indecent.
După arbitri, cel mai mult m-au iritat „comentatorii”. Marian Olaianos, de exemplu. Băiatul ăsta face greșeala de a-și prezenta conspectele drept memorialistică. Silitor, fără îndoială, el apelează la bloc-notes ca și cum ar apela la propriile-i amintiri. Din păcate, nu-i convingător. Referirile lui la trecut vin cel mai adesea „ca nuca-n perete”. Mai vechi în breaslă, Bogdan Cosmescu are permanent un aer de pîrîcios: se precipită să denunțe ofsaiduri și faulturi sau să dea sfaturi antrenorilor. Le nimerește destul de rar, dar e insistent! Vlad Enăchescu, posesorul unei voci cu mult șmirghel, urmează aceeași conduită. âl detașează nițel de colegul său cîte o pasă de umor. Emil Hossu-Longin e plat: nu agasează, dar nici nu interesează. Deși ia uneori acute, singurul mai realist din lotul acestora e Emil Grădinescu, care nu se pierde cu firea și dramatizează cu măsură. Comentariile sale au un oarecare orizont intelectual: în general, descriu sugestiv, interpretează corect, recurg firesc la memorie și, nu o dată, scapără aluzii. Pe scurt: au atmosferă. Nici el însă nu evită clișee ca: „pasă genială”, „fault cinic”, „gol fabulos”, „gol de generic”, „moment de magie”, „ritm infernal” etc.
Mondialul din Germania pare să însemne amurgul „clasicilor” (Zidane, Del Piero, Beckam, Thuram, Figo, Cafu, Nakamura etc.) și începutul declinului cîtorva dintre „imensele staruri” ale momentului: Rooney, Ronaldinho, Henry, Essien, Șevcenko etc. Ce făceau aceștia mai bine, fac acum și alții: „biciclete”,”piruete”, „scărițe” etc. Nimic nou în „estetica” genului, nimic semnificativ sub aspect tactic, de unde și impresia de cvasiegalitate valorică a celor mai multe dintre participante. Diferențele le stabilesc, în cele din urmă – vorba spaniolului Luis Aragon -, „detaliile”: „ziua bună” sau „ziua proastă”, șutul în bară sau șutul în vinclu, accidentarea unei „piese de bază”, prezența „la centru” a unui arbitru tendențios sau idiot ș.a.m.d. Imperfect, limitat, fotbalul e menit să rămînă sub zodia imprevizibilului, hazardului și superstiției. Nimic și nimeni nu seamănă cu ce a fost sau cu ce va fi. A căuta definiții și caracterizări absolute e stupid.eștile Șeherezadei. Oleg Blohin n-a rezistat să privească loviturile de la

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!