Vă place Brahms?
Vasile PRUTEANU
Cutremurul produs de muzica lui Beethoven a fost atît de puternic, încît atunci cînd corurile „Odei bucuriei” au încetat să mai sune, peste lumea muzicală s-a așternut o adîncă liniște. O simfonie (a IX-a) se situase sus, spre cerurile umanității, întrecînd orice închipuire și deschizînd un cîmp de posibilități în ale cărui margini compozitorii rămîneau uluiți, neîndrăznind să meargă mai departe în sfera creației. Puțin mai tîrziu se naște „Simfonia fantastica” a lui Berlioz, însă ca un caz singular, ca ceva situat la marginea simfoniei propriu-zise. Nici simfoniile lui Robert Schumann sau ale lui Mendelsohn-Bartholdy nu vor face un pas înainte, înclinate mai degrabă spre trecut și spre tradiție. Romantismul apărut și iscat, în bună măsură, de Beethoven, îi orienta pe muzicieni spre alte dorințe; poemul orchestral începea o traiectorie care-l va duce pînă la Richard Strauss; scriitura pianistică suferea, la rîndul ei, o transformare profundă în operele lui Schumann, Chopin si Liszt. Teatrul liric, preamărit de Wagner (opera – sub denumirea cunoscută de noi), cucerea noi și prodigioase aspirații ale epocii. Simfonia – lăsată total deoparte de compozitorii de prim rang – se afla ca imobilizată în atele. Curentul ei evolutiv se frînsese, nu mai constitiua un gen în ascensiune. Brahms a fost cel care a reînnodat firul istoriei simfoniei, descoperindu-i un formidabil potențial de inovații. Nu era vorba de a prelua simfonia de acolo de unde o lăsase Beethoven, ci de a o dezvolta creator. Mulți critici s-au înșelat în judecățile lor, considerînd prima simfonie a lui Brahms drept a X-a a lui Beethoven, datorită aspectului ei beethovenian datorat marelui motiv din ultima ei mișcare. Între moartea lui Beethoven și maturitatea creatoare a lui Brahms s-au produs multe transformări în cîmpul muzicii; simțul armonic evoluase mult, melodia cucerise noi libertăți, iar complexitățile de scriitură erau acum foarte la modă. Cu aceste noi bogății în mînă și cu descoperirile sale de ritm, Brahms a venit categoric la marea formă simfonică, oferindu-ne patru grandioase partituri de la care s-a reînnodat procesul evolutiv al simfoniei, fără nici o revenire la trecut. Lucrările lui Brahms au constituit, așadar, începutul unor noi traiectorii care au dus simfonia la starea ei actuală.
Simfoniile lui Brahms marchează un imens eveniment în istoria muzicii. Mai ales cea de a III-a prin marea calitate a lirismului ei, prin sensul nuanțelor și rigoarea estetică pusă în cele mai mici detalii ale discursului. Această a III-a simfonie a fost cea ascultată, joi seara, în „Festivalul Johannes Brahms”, propus cu ocazia a 170 de ani de la nașterea compozitorului și desfășurat la Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău, sub bagheta lui Ovidiu Bălan. În arta acestui minunat dirijor există ceva ce se află dincolo de măiestria tehnică. Are o putere misterioasă de a conferi simfoniei (în părțile ei organice) o unitate ce se simte de-a lungul întregii execuții, făcînd ca timpii să se complementeze reciproc, în virtutea unei forțe interioare mereu active. Ovidiu Bălan impune personalitatea sa materialului executat, redîndu-ne esența pură a muzicii interpretate și făcîndu-ne, parcă, să prevedem desfășurările unei teme încă de la începutul expunerii ei. Totul „se întîmplă” ca și cum muzica ar curge în valuri succesive sub ochiul unui „Ordinator” aflat în de spațiu și timp. Totul se produce ca ceva inevitabil, suflul larg, viguros al simfoniei lăsîndu-ne să credem că se iscă din noi înșine. De o luminozitate particulară, Simfonia a III-a de Brahms păstrează o delicată prospețime de atmosferă în desfășurarea ei, o intensitate de expresie și un echilibru al valorilor dinamice și stilistice absolut excepționale.
Programul „Festivalului Johannes Brahms” a mai cuprins Uvertura „Tragica”- cu profundele ei accente dramatice – și Concertul nr.1 pentru pian și orchestră, în intrepretarea solistică a Oxanei Corjos. Pianista știe să găsească accente de mare forță, uneori triumfale, în condiții neobișnuit de persuasive. O bună tehnică de exteriorizare și expresie, o natură muzicală iscoditoare și spontană asigură solistei deosebite capacități de captivare a ascultătorilor. Prestația instrumentală a Oxanei este perfect onestă, ea reîmprospătînd textele fără a le deforma. Tehnica rară de non-legato, frazările abile și investigațiile coloristice sînt tot atîtea elemente care dau interpretării sale strălucire și prestanță.
Lasă un răspuns