Vasile PRUTEANU
Născut și crescut la țară, am avut mereu în suflet grațiile copilăriei și fericita ei candoare, puritatea dimineților adolescentine când ciocârliile își înălțau trilurile până în crucea cerului, iar rândunelele își învățau puii să cânte și să zboare din cuiburile înșirate sub streașina casei. Am avut nostalgia lunii mare cât roata carului ce se înălța peste pădurile de pe Dealul Crăciunei, umplând zările de farmec și poezie. Asemenea trăiri mi-au produs lucrarea „Tablouri rustice”, a dirijorului și compozitorului Valentin Doni, cântată în primă audiție absolută în concertul de joi al Filarmonicii „Mihail Jora”, condus de însuși autorul acestei minunate partituri. Avea dreptate Schopenhauer când susținea cu convingere că „muzica exprimă străfundurile ființării noastre, ca plusuri ale existenței ca atare”. Așa s-a și înfățișat această lucrare, fără a atinge cu nimic descriptivismul peisagistic, ci doar stările sufletești, pline de pacea și liniștea serilor înmiresmate de mai. Talent luminos și armonios, Valentin Doni e tot atât de distins muzician și la pupitrul dirijoral. Sub bagheta sa, Răzvan Hamza (vioară), Florin Mitrea (violoncel) și Andreea Butnaru (pian) au ridicat „Triplul concert” de Beethoven la o înălțime de simțăminte ce te purtau impetuos de la neant la ființare. Varietatea nuanțelor atent cizelate, nenumăratele modulări delicate în linia frazării și a detaliului sonor cultivat cu o minuțiozitate plină de grație au conferit concertului beethovenian o vitaliatate, o culoare și un cald avânt, aducând talentaților interpreți îndelungi aplauze.
Consider partea a doua a acestei merituoase manifestări muzicale una dedicată creației wagneriene, începută cu o triumfală execuție a Uverturii la „Maeștrii cântăreți din Nurnbereg” și încheind periplul cu „Idila lui Siegfred” și Uvertura la opera „Tannhauser”. Valentin Doni a activat cu mult suflu pulsațiile partiturii la „Maeștrii cântărteți”, interpretând-o cu vie dinamică și relief în expresie, de parcă în fața prăvăliei lui Hans Saks se petrec scene de tot felul și de neobosită fascinație. Idila lui Siegfred, emoționantă prin forța ei romanitcă și dramatică, precum și „Tannhauser”, sunt opere care aduc o altă viziune asupra teatrului liric. Wagner încheie epoca baletelor din cuprinsul operei muzicale, în favoarea unei muzici compacte, în continuă evoluție, evitând agregațiile armonice temerare ale lui Puccini sau melodismul prea diluat al lui Verdi. Detestat și iubit în egală măsură, Wagner rămâne în inima melomanilor pentru romantismul său nestăpânit. Doar Wagner și Napoleon sunt cei doi bărbați despre care s-au scris cele mai multe cărți în secolele XIX și XX.
Lasă un răspuns