Navetiștii

Ștefan RADU

Au trecut sărbătorile de Paști și, dintr-o dată, șoselele patriei au devenit neîncăpătoare. Mii de automobile dau buzna către punctele de frontieră, înghesuindu-se pentru a ieși cît mai repede din țară. în astfel de zile avem imaginea reală a migrației românilor către Vest. O bună parte din populația activă a trecut deja pragul Uniunii Europene, nemaiavînd răbdare să aștepte tratativele diplomaților. Italia, Spania, Germania, Austria au devenit țări de adopție pentru familii întregi care au căpătat obiceiuri noi. Majoritate satelor din Moldova, Ardeal sau Muntenia se umplu de mașini străine în ajunul oricărei sărbători mai importante. Vin din toate colțurile lumii fiii rătăcitori, plecați să caute o pîine mai bună. Mi-aduc aminte de anii copilăriei, atunci cînd tata – și mulți alții ca el – a luat drumul marilor șantiere pentru că nu mai era de trăit „la colectivă”. Prin 1960-1965, Brașovul s-a transformat în tîrg moldovenesc sub asediul de nestăvilit al celor alungați de sărăcia locurilor natale. Atunci au apărut navetiștii. Oamenii aceia care își vedeau familiile la două, trei săptămîni o dată, care se uscau de dorul copiilor desculți de-acasă, dar care plesneau de mîndrie că muncesc la oraș. Purtau cămăși albe, din fibră sintetică („fără moarte…”), schimbaseră pălăriile pe șepci proletare, aveau cărți de muncă și neveste casnice, iar visul suprem era obținerea unui apartament „de la întreprindere” într-un bloc „din colonie”. Acestea sînt coordonatele biografice ale unei generații care acum deja a ieșit la pensie. Copiii lor sînt orășeni care au uitat mirosul primăvăratec al florilor de măr, sînt oameni care nu mai au vreun îndemn pentru a reveni pe coclaurile de unde au plecat părinții lor.
O altă poveste se naște sub ochii noștri. Tineri sau mai puțin tineri, românii au devenit iarăși nevetiști. Familii întregi sau doar copiii mai îndrăzneți au luat drumul marilor metropole europene cu gîndul de a schimba viața gri de aici cu un trai mai bun sau mai stabil. De înviere, am vorbit cu un prieten ajuns de vreo zece ani în Italia. Se pregătea să meargă cu familia la sfînta slujbă. Așa am aflat că la Torino sînt trei biserici ortodoxe unde se întîlnesc românii. La fel stau lucrurile la Roma, la Graz (în Austria), la Paris sau în California. Peste tot, comunitățile românești au crescut exploziv în ultimul deceniu. Cineva îmi povestea despre o comună din regiunea Asti (Italia) unde conaționalii noștri reprezintă două treimi din populație. în asemenea condiții, primarul s-a simțit obligat să strîngă relațiile cu românii pentru că se gîndește la viitoarele alegeri și un asemenea grup – chiar dacă în mare parte nu votează – poate exercita presiuni inimaginabile…
Europa a devenit din ce în ce mai mică. Dacă în urmă cu 40 de ani era o adevărată aventură să faci naveta între Vaslui și Brașov, acum a intrat în rutina cotidiană drumul între Milano și Bacău. Este același fenomen trăit de părinții noștri, însă la o altă scară și într-un alt moment istoric. Pentru a înțelege viitorul nostru ca nație în Uniunea Europeană poate ar trebui să rememorăm povestea navetiștilor de-acum jumătate de veac. Ce s-a întîmplat cu ei? Ce s-a întîmplat cu orașele și regiunile unde și-au re-sădit viața? Ce s-a schimbat la ei în gospodărie, în familiile lor? Cred că astfel vom zări prin timp ceva din ceea ce se va petrece cu noi. Din anii ’60 ne-a rămas bancul cu „sîrmele” din Moldova… Astăzi, despre toți românii se poate spune că au ajuns un fel de „sîrme” ale Europei. Este povestea sărăciei noastre, dar și a încăpățînării de a schimba istoria.

unctele de frontieră, înghesuindu-se pentru a ieși cît mai repede din țară. în astfel d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!