Noi, „buricul pămîntrului”

Eugen VERMAN

Se spune – de fapt, cineva spunea – că orice exagerare a unui lucru se poate transforma în contrariul ei. Generația mea a fost „îndopată” cu ideea că noi, românii, am fi „buricul pămîntului”, că spre țărișoara asta a noastră ar privi, cu invidie și speranță, o lume întreagă, dar și că, pe toate meridianele, numele „România” și „român” sînt pronunțate cu un neasemuit respect și chiar venerație. După 1989 am cam revenit cu picioarele pe pămînt, cel puțin din acest punct de vedere. Astfel, generația mea a aflat, cu stupoare și chiar intrigare că, în fapt, despre noi nu se știa mai nimic, ba mai mult, dacă se știa ceva, erau numai lucruri urîte, murdare, negative, precum că România ar fi țara copiilor rahitici și oligofreni, a cîinilor vagabonzi, a imigranților ilegali care, o dată ajunși în lumea „civilizată” se dovedesc a fi „maeștri” în spargeri de tot felul, în crima organizată etc. etc. Eu însumi am fost pus în situația să aflu „pe viu” cam ce știu străinii despre noi. în vara trecută, aflîndu-mă, invitat, în casa unei familii din Canada, am fost întrebat dacă România este, sau nu, „capitala Ungariei” și cam pe unde se află. Ceea ce m-a intrigat, întrucîtva, a fost că cei care se interesau de această chestiune nu erau niște oameni „de rînd”, ci oameni cu pretenții de intelectuali, unul – care știa despre România doar trei nume – Nadia, Hagi și Ceaușescu – fiind editorul unui ziar… Sigur, asta mi-a dat prilejul ca prin interpreții mei – Luci, fiică-mea, Aurelia, nepoata mea din Constanța, Ion, ginerele meu – să le spun cîte ceva despre țara și poporul meu, fapt care i-a mirat tare!… Dar asta nu-i nimic față de ceea ce am trăit cînd am fost, tot așa, invitat de data asta la o familie de filipinezi, tot din Canada. „Istorioara” aceasta am mai povestit-o, dar cred că merită să o amintesc și aici: în acea seară, acolo se mai aflau două familii, una în care soțul era grec și soția filipineză, iar cealaltă cu ambii soți proveniți din Filipine. Era o seară de vară, după o zi sufocant de călduroasă, acolo în orașul Oshawa – oraș cunoscut mai ales prin centrala atomo-electrică; amfitrionul nostru, pe numele mic Noel, fiind salariatul acelei întreprinderi – iar ambianța foarte plăcută. Am observat că una dintre doamne mă privea cu insistență. Mi-am zis că o fi interesînd-o ceva la mine, și chiar așa și era. La un moment dat, după ce l-a întrebat ceva pe Noel, au început cu toții să rîdă. Da, singurul lucru pe care doamna respectivă și soțul ei îl știau despre români și România era că sîntem urmașii unui fioros vampir, pe nume Dracula, și, insistîd cu privirile asupra mea, ea urmărea, de fapt, să-mi vadă „caninii”, dar a rămas profund decepționată cînd a văzut că-s… normali, că dinții mei n-au nimic comun cu dinții vampirilor! Sigur, după aceea am prins curaj și le-am povestit despre Vlad Țepeș și despre țara mea.
Asta-i! Cred că facem prea puțin pentru a fi cunoscuți în „normalitatea” noastră, în lume. Din nefericire, continuăm să fim anatemizați prin „ambasadorii” noștri care reușesc să ajungă „dincolo”, dar și datorită ignoranței și relei-credințe ale multor străini. Exemplul cel mai recent e „cazul țigănușului Mutu”… Cert e că din „buric al pămîntului” am ajuns un fel de „oaie neagră”, și asta ca urmare a unei glumi proaste a istoriei.scuți în „normalitatea” noastră, în lume. Din nefericire, continuăm să fim anatemizați prin „ambasadorii” no

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!