Mărul de lîngă bloc
Eugen VERMAN
Mărul de lîngă blocul în care locuiesc a fost sădit de doctorul Teofil Pînzaru. Cu aproape patruzeci de ani în urmă l-a pus doctorul. Mărul era ca o nuia, ceva mai groasă, cu crenguțe și frunze translucide. De atunci, cum spuneam, au trecut aproape patru decenii. Doctorul Pînzaru nu mai este demult. A plecat acolo unde nu există nici durere, nici întristare, nici suspin. Căci, în ultimii ani ai vieții, era tare deprimat, nu mai era omul acela plin de viață, ortopedul acela strălucit care, aici, la Spitalul din Bacău, făcea adevărate minuni; nu mai era vecinul acela care venea și în miezul nopții să-mi repare robinetul de la chiuveta din bucătărie, venea, așa, în pijama, parcă am fi fost frați…
Da, s-a dus, dar a rămas mărul. Pomul a crescut, după două primăveri a „scos”, chiar, niște flori, pe atunci trăia și doctorul, eram, Doamne, foarte tineri, și tare ne-am mai bucurat de florile acelea translucide, albe, albe ca fulgii de zăpadă…! Și, cu trecerea anilor, mărul a dat să facă roade. Zic „a dat să facă roade”, pentru că niciodată nu am văzut merele coapte în adevăratul înțeles al cuvîntului… Au fost, mai întîi, copiii noștri. Mîncau cruzăciunile acelea precum le mîncam și noi, de prin livezile vecinilor, cînd eram de vîrsta lor… Deodată, copiii noștri nu s-au mai acățat prin crengile viguroase, copiii deveniseră tineri și aveau alte preocupări. Silviu Smit, surorile Șerban, fetele mele, Liviu Cristea și ceilalți deveniseră „serioși”, mărul era, de-acuma, indiferent pentru ei… Dar s-au ridicat, din mers, alte generații: Mircea, Cornel și alți copii nu lăsau nici măcar un fruct să ajungă la coacere, să vedem și noi, „bătrînii”, măcar, cum arată, nu zic de gustat. Asta s-a întîmplat pînă în anul trecut. Și s-a făcut liniște… Copiii crescuseră mari. A fost un „moment”, „un gol” de timp cînd mărul și-a „crescut” fructele pînă la capăt. Nici măcar omizile care-l împînziseră n-au avut ce-i face. S-a încăpățînat și, în toamnă, roadele sale ni s-au arătat în toată frumusețea lor. Nimeni nu le-a luat din pom. Au căzut singure, o dată cu răcirea timpului și alunecarea spre toamna cea tîrzie… Le-am cules de jos, mere mari, galbene, cu inflecsiuni roșiatice, gustoase cum n-am mai mîncat pînă atunci. Și, de fiecare dată cînd, dimineața, le găseam sub poalele lui, mă gîndeam la doctorul Teofil Pînzaru, cel care-mi spunea că-i iubește pe copii pentru că el însuși se trăgea dintr-o familie de învățători de țară, cu zece copii, și că un măr sădit înseamnă nemurire… Iar acum, în această primăvară, iată, mărul meu de lîngă bloc a dat iar în floare. Oare o să-l mai năpădească omizile…? Eu l-am „văruit” pe tulpină să-l feresc, cumva, de acești dușmani ai lui. Dar acum e încărcat de floare și, zilnic, îl privesc și nu mă mai satur privindu-l cît e de maiestuos. E ca o mireasă îmbrăcată în rochie albă, deși-i bătrîn și scorburos și-și așteaptă și el sfîrșitul. Nu știu cum va fi fără el. Cu vreo cinci ani în urmă i-am „amputat” o „bucată” din el care crescuse anapoda și se uscase… Poate va mai rezista timpului aducîndu-mi, mereu, aminte de cel care, cu mulți ani în urmă, l-a sădit zicîndu-mi că orice om tinde spre nemurire și numai prin faptul că sădește un pom…
Lasă un răspuns