Nostra culpa

Ultimul asalt

Sînt tot mai puțini. Și tot mai triști. Cu priviri din care bucuria și speranța au dispărut de mult. Poartă pe ei, și cu ei, insemnele sărăciei, neputinței, suferinței și abandonării. Medalia prinsă lîngă reverul hainei ponosite e unicul mesager-martor al vremurilor de glorie pe care le-au trăit sacrificîndu-și, pentru noi, tinerețe, idealuri, speranțe. Sînt veteranii de război. Martorii și eroii unor fapte memorabile. Cernerea timpului nu a făcut, și nu face decît să le amplifice și să le prelungească agonia, pe care o trăiesc cu o demnitate ce vine din mîndrie și onoare. E singurul lucru care le-a mai rămas, care nu le-a fost furat odată cu dreptul la respectul celor de astăzi și la o viață decentă.
în urmă cu șase decenii populau tranșeele și scriau istoria, care mai apoi i-a trădat. Iși mai amintește de ei doar de două ori pe an – de Ziua Eroilor și de Ziua Armatei. Cîteva cuvinte de evocare – fraze politicianiste și convenționale, pline de fățărnicie și minciună, cîteva strîngeri de mîini, multe promisiuni și asigurări. Goale. E singura lor răsplată, care nu face altceva decît să țină deschise rănile din inimile cîndva viteze, acum rănite de indiferență și de suferința perpetuă. Pensii de mizerie, care abia-abia le permit să trăiască la limitele dintre cele două lumi – prezentă și viitoare; cîteva drepturi și facilități mai mult formale decît reale; ignorarea contemporanilor. Au luptat în Crimeea și la Stalingrad, la Cotul Donului, în Ungaria și Munții Tatra. Infanteriști și cavaleriști, vînători de munte ori tanchiști, geniști sau artileriști. Prizonieri în Siberia. Luptători de linia întîia. Un nemaiîntîlnit spirit de jertfă. Eroi au fost/eroi sînt încă, dar fără ca numele și faptele lor să mai stîrnească vreo emoție sinceră printre tineri. Notorietate în deplin anonimat. Lumînări vii care au ars, iar acum abia mai pîlpîie. Ii privesc, îi admir, îi respect, le doresc tot binele din lume, dar mai mult nu am ce să le ofer. Doar să scriu aceste rînduri – omagiu pe care sînt aproape sigur că nu le vor citi. Fiindcă un ziar are prețul unei pîini pe care ei nu și-o pot rupe de la gură, ar însemna să-și prelungească și mai dureros postul ce pare să nu se mai termine, ca într-o încercare de purificare înaintea marelui asalt în necunoscut. Cînd vom scăpa de ei. Cînd vor rămîne doar în cărțile de istorie și prin numele încrustate pe plăcile monumentelor comemorative și ale obeliscurilor de război. Vor rămîne doar un îndemn: Spuneți generațiilor viitoare că noi ne-am făcut cu prisosință datoria!
Dar noi, cei de astăzi, ce le vom putea transmite generațiilor care sînt și celor care vor veni? Să trăiești în așa fel încît în clipa ultimului ceas să nu ai ce-ți reproșa. Ei, veteranii de război, au demonstrat-o. Dar tare mi-e teamă că în capitolul de istorie pe care trebuie să-l scriem mai multe file vor rămîne albe; sau neconvingătoare. Iată de ce trebuie să ne îndreptăm toată grija către acești oameni onești, cinstiți, buni și profund nefericiți. Cît îi mai avem printre noi. Le-am fi astfel părtași la ultimul asalt spre veșnicia faptelor lor.
Mihai Buznea neți generațiilor viitoare că noi

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!