Vasile PRUTEANU
Stricăciunea unui veac se realizează prin contribuția fiecărui individ din vremea sa. Unii dintre cei puternici aduc trădarea, alții nedreptatea, necredința, cruzimea, tirania. Cei slabi aduc prostia, deșertăciunea, neantul moralității. Regizoarea Inna Sokolova- Gordon tocmai aceaste realități prezente în fiecare veac a dorit să le sublinieze accentuat, adaptând piesa lui Friedrich Schiller, „Mary Stuart”, pe scena Teatrului Bacovia în deschiderea stagiunii artistice 2013-2014. Puterea politică, dominația regatului britanic și orgoliul propriei măriri explică întrucâtva feloniile și comploturile din jurul nefericitei regine a Scoției, căzută sub toporul călăului, cu acordul dureros al Elisabetei I a Angliei.
Spectacolul, în viziunea regizoarei ruse, urmează prea puțin piesa și concepția lui Schiller, dorindu-se mai curând o dramă a actualității contemporane decât emoționanta tragedie schilleriană. Pentru a-i izbuti intenția, a comasat rolurile mai multor persoanje, punându-le pe umerii a doar cinci actori, al căror efort interpretativ este remarcabil. Spectacolul în sine, însă, conceput pe coordonate post-moderne, ca teatru de expresie și nu numai, are înălțimi și coborâșuri stilistice cauzate, cred, numai de graba de a fi montat cât mai repede. Actorii, fideli propunerilor regiei, își îmbracă personajele în haina vieții din epoca modernă, cu neostenită credință în reușita prestației lor. Sensibilității uimitoare a Danielei Vrînceanu (titulara rolului Mariei Stuart) i se adaugă talentul de a-și purta personajul pe o scară întinsă de trăiri și sentimente, de încrederi și dezamăgiri, de iubiri înșelate și resentimente. Adrian Găzdaru ne relevă un registru interpretativ întins, conturând un Paulet când rigid, când foarte uman, oricum un nobil credibil, atent în fiecare relație cu lumea curților regale. Notabilă este și capacitatea Florinei Găzdaru (Elisabeta I) de a-și juca cu înălțime spirituală stările psihice în raport cu puterea, iubirea, idealurile și comploturile din jur.
În rolul lui Mortimer, Dumitru Rusu propune un personaj robust, patinând cu rafinament printre sentimente contradictorii, dar cu un dramatism de kamikaze, după cum afirmă el pe bună dreptate. Bogdan Buzdugan (Lester) compune un personaj prins între două iubiri regale, care nu și-a putut permite să-și transforme neputința în virtute, înșelând fără de voie pe cele două regine. Speranța în el a Mariei Stuart se va prăbuși, precum și iubirea Elisabetei, conducând la un final de un dramatism ce-ți îngheață sângele în vene, prin primirea morții cu seninătate de către Mary.
Dacă am relua formula lui Juvet, am spune că „singura problemă a teatrului este succesul”. În spectacolul acesta, succesul nu s-a conturat, fie din cauza apăsării prea accentuate pe stilistica teatrului de expresie, fie din cauza unei scenografii complicate, în pofida simplității ei, căutându-i-se prea multe funcționalități. Coloana sonoră încurcă și ea lucrurile, acoperind replicile prin tonalități grave sau prin utilizarea exagerată a percuției. Și asta pe tot parcursul spectacolului! Cu toate carențele cauzate de dorința de a fi explicit contemporan, post-modern, nu însemnă că spectacolul nu place. Dimpotrivă!
Lasă un răspuns