Noutățile Codului de procedură fiscală

• odată cu intrarea în vigoare a Codului fiscal, se aplică și Codul de procedură fiscală • acesta din urmă a apărut sub forma Ordonanței Guvernului nr. 92/2003

Finanțiștii, dar și contabilii și administratorii agenților economici, au început acest an cu două mari noutăți pe cap. Codul fiscal și Codul de procedură fiscală. Maricel Radu, purtător de cuvînt al Direcției Generale a Finanțelor Publice (DGFP) Bacău, precizează că noul Cod fiscal definește impozitele și taxele care se fac venit la bugetul de stat sau local. Codul de procedură fiscală a fost aprobat prin Ordonanța 92/2003 și stabilește raporturile juridice între autoritățile fiscale și contribuabili, pe linia înregistrărilor fiscale, controlului fiscal și administrarea (declararea și colectarea) veniturilor bugetare.

Lucrurile par simple, dar nu e chiar așa, pentru că cele două acte normative aduc nenumărate noutăți de care neapărat trebuie să se țină seama. Codul fiscal a fost prezentat în nenumărate rînduri și a fost extrem de mediatizat. Codul de procedură fiscală, însă, a rămas oarecum în umbră, deși este la fel de important ca celălalt act normativ. Într-o scurtă analiză, Maricel Radu ne-a prezentat unele dintre noutățile introduse de Ordonanța 92/2003, publicată în Monitorul Oficial 941/2003.

Actul normativ cuprinde drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale

„Sfera de aplicare a legii de procedură fiscală cuprinde drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxele datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal”, arată Maricel Radu. Conform acestuia, prin administrarea impozitelor și taxelor se înțelege ansamblul activitătilor desfășurate de organele fiscale în legătură cu: înregistrarea fiscală; declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor și taxelor; soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale.

Principiile generale de conduită în administrarea impozitelor și taxelor sînt aplicarea uniformă a legislației; dreptul de apreciere al organului fiscal. Un alt principiu este rolul activ al organelor fiscale în raporturile cu contribuabilul, prin: înștiințarea contribuabililor asupra drepturilor și obligațiilor în cadrul procedurii în derulare; examinarea din oficiu și obiectivă a stării de fapt pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului; îndrumarea contribuabilului pentru depunerea declarațiilor și a altor documente, dacă acestea nu s-au depus sau conțin erori de completare.

„Limba oficială de lucru în administrația fiscală este limba română. Contribuabilul are dreptul de a fi ascultat de organul fiscal. Contribuabilii sînt obligați să coopereze cu organul fiscal. Codul de procedură introduce secretul fiscal asupra informațiilor deținute de organul fiscal referitoare la impozite, taxe și obligații fiscale. De asemenea, actul normativ prevede buna credință în fundamentarea relațiilor dintre contribuabili și organele fiscale”, precizează Maricel Radu.

Oficialul DGFP spune că aplicarea prevederilor legislației fiscale fiscale presupune respectarea voinței legiuitorului așa cum este exprimată în lege. Raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal în legătură cu nașterea și stingerea raporturilor de drept material fiscal. Subiectele raportului juridic fiscal sînt: statul, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice (MFP) prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile sale teritoriale; unitățile administrativ teritoriale; contribuabilul, orice persoană care, potrivit Codului fiscal, datorează impozite și taxe.

Ce sînt creanțele fiscale

Raportul de drept material fiscal este reprezentat de următoarele noțiuni:

• creanțele fiscale reprezintă drepturile patrimoniale ce rezultă din raporturile de drept material fiscal constînd în:

– creanțe fiscale principale: dreptul la perceperea impozitelor sau taxelor, dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor, dreptul la restituirea impozitelor și taxelor;

– creanțe fiscale accesorii: dreptul la perceperea dobînzilor și penalităților de întîrziere;

• obligațiile fiscale ce rezultă din raporturile de drept material fiscal constau în:

– obligația de a declara bunurile și veniturile impozabile sau, după caz, impozitele și taxele datorate;

– obligația de a calcula și de a înregistra în evidențele contabile și fiscale impozitele și taxele;

– obligația de a plăti, la termenele legale, impozitul și taxa datorată;

– obligația de a plăti dobînzi și penalități de întîrziere, aferente impozitelor și taxelor;

– obligația de a calcula, reține și înregistra în evidențele contabile și de plată, la termenele legale, impozitele care se realizează prin stopaj la sursă;

– orice alte obligații care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale;

• dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impozitare care le generează;

• creanțele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, prescripție și prin alte modalități prevăzute de lege;

• creditorii sînt persoanele titulare ale unor drepturi de creanță fiscală;

• debitorii sînt acele persoane care au obligația corelativă de plată a drepturilor de creanță fiscală. În cazul în care obligația de plată nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin, în condițiile legii, următorii:

– moștenitorul care a acceptat succesiunea contribuabilului debitor

– cel care preia, în tot sau în parte, drepturile și obligațiile debitorului supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;

– persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu prevederile legale referitoare la faliment;

– persoana care își atribuie obligația de plată a debitorului, printr-un angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică, cu asigurarea unei garanții reale la nivelul obligației de plată;

– alte persoane, în condițiile legii;

• plătitor al obligației fiscale este debitorul sau persoana care, în numele debitorului, are obligația de a plăti sau de a reține și de a plăti, după caz. Pentru persoanele juridice cu sediul în România, care au sedii secundare, plătitor de obligații fiscale este persoana juridică, cu excepția impozitului pe venitul din salarii, pentru care plata impozitului se face, potrivit legii, de către sediile secundare ale persoanei juridice;

• pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund solidar cu acesta:

– persoanele fizice sau juridice care, în cei 3 ani anteriori datei declarării insolvabilității, cu reacredință dobîndesc în orice mod active de la debitorii care își provoacă astfel insolvabilitatea;

– administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea cu reacredință, sub orice formă, a bunurilor mobile și imobile proprietatea aceteia;

• drepturile și obligațiile din raportul juridic fiscal trec asupra succesorilor debitorului în condițiile dreptului comun;

• creanțele principale sau accesoriile privind drepturile de rambursare sau de restituire pot fi cesionate numai după stabilirea lor potrivit legii.

Domiciliul fiscal este, pentru persoanele fizice, adresa unde locuiesc efectiv

Conform lui Maricel Radu, domiciliul fiscal are mai multe înțelesuri, în funcție de tipul contribuabililor. Astfel, prin domiciliu fiscal se înțelege:

a) pentru persoanele fizice, adresa unde își au domiciliul, potrivit legii, sau adresa unde locuiesc efectiv, în cazul în care aceasta este diferită de domiciliu;

b )pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea administrativă și conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la sediul social declarat;

c) pentru asociațiile fără personalitate juridică, adresa domiciliului fiscal al persoanei care reprezintă asociația, iar în lipsa unei asemenea persoane, adresa domiciliului fiscal al oricăruia dintre asociați.

„În situația în care domiciliul fiscal nu se poate stabili potrivit literelor «b» și «c», domiciliul fiscal este locul în care se află majoritatea activelor”, arată Maricel Radu.

Purtătorul de cuvînt mai afirmă că, în administrarea impozitelor și taxelor, competența revine acelui organ fiscal în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit. „Cu acordul organului fiscal care deține competența teritorială, precum și al contribuabilului în cauză, un alt organ fiscal poate prelua activitatea de administrare a acestuia”, spune Radu.

Actele administrative pot fi emise numai în scris

Actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale. „Actul administrativ fiscal poate fi emis numai în formă scrisă”, arată oficialul fiscului băcăuan. Un act administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este destinat. Documentul poate fi comunicat și unui împuternicit, după cum prevede Codul de procedură fiscală.

Determinarea stării de fapt fiscale presupune:

• administrarea mijloacelor de probă prin:

– solicitarea informațiilor de orice fel din partea contribuabililor și a altor persoane;

– solicitarea de expertize;

– folosirea înscrisurilor;

– efectuarea de cercetări la fața locului;

• colaborarea între autoritățile publice;

• dovedirea și evaluarea probelor de către:

– contribuabil, cu acte (documente justificative și evidențe contabile) și fapte care au stat la baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate organului fiscal;

– organul fiscal, cu probe și constatări proprii în motivarea deciziei de impunere.

Toată lume are un cod de identificare fiscală

Orice persoană sau entitate, care este subiect într-un raport juridic fiscal se înregistrează fiscal, primind un cod de identificare fiscală. Codul de identificare fiscală este:

– pentru persoanele juridice, cu excepția comercianților, precum și pentru asocierile fără personalitate juridică, codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent;

– pentru persoanele fizice, codul numeric personal, atribuit potrivit legii speciale;

– pentru persoanele fizice care nu dețin cod numeric personal, numărul de identificare fiscală atribuit de organul fiscal competent;

– pentru comercianți, codul unic de înregistrare, atribuit potrivit legii speciale;

– pentru persoanele fizice plătitoare de TVA, codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal competent. (Florin POPESCU)