„Nu puteam să îmi scot mănușile de pe mîini, că erau lipite de unghii din cauza gheții. Un ofițer rus a venit la mine și credea că mint. Mi-a tras …

vete2 – Baterie românească de obuziere pe front, în cel de-al doilea Război Mondial

CITAT:
„Nu puteam să îmi scot mănușile de pe mîini, că erau lipite de unghii din cauza gheții. Un ofițer rus a venit la mine și credea că mint. Mi-a tras mănușile! Cu tot cu unghii”
– Costache Parascanu, veteran de război

Omul care și-a petrecut tinerețea pe front și în lagăr

• în Scorțeni trăiește singurul băcăuan ochitor pe obuzierele celui de-al doilea Război Mondial n el povestește despre perioada cînd a fost soldat pe front și, apoi, în lagărul din din Rusia n „Unde am luptat noi, nu s-a cedat nici o palmă de pămînt!”, spune bărbatul care azi are 86 de ani.

Olimpia FILIP

Costache Parascanu, de 86 de ani, este singurul băcăuan care a luptat în cel de-al doilea Război Mondial ca ochitor pe un obuzier. A fost încorporat în martie 1943 și a luptat pe frontul dintre apa Moldovei și Siret, la Miroslovești. Acum, după mai bine de 60 de ani de la război, nu îl mai macină amintirea acelor vremuri. întîmplările de pe front sînt povestite detașat, chiar cu un zîmbet de resemnare. Vorbește deschis și sincer. „La 21 de ani, eram ochitor pe un obuzier. Băteam la o distanță de 15-20 de kilometri. Obuzierele noastre erau mai puternice decît ale nemților”, spune bărbatul. Povestește că nu o dată puneau prin pădure crengi de cireș groase pe care le aranjau astfel încît să creadă inamicul că sînt obuziere sau tunuri. „Rușii băteau acolo. âi păcăleam! Eram foarte bine pregătiți. Unde am luptat noi, nu s-a cedat nici o palmă de pămînt!”, zice el.

„Cînd ocupau satele, nemții dădeau bomboane copiilor”

Parascanu povestește că a luptat atît de partea nemților, cît și de cea a rușilor. „Nemții erau domni. Cînd ocupau satele românilor, dădeau ciocolată și bomboane copiilor. Noi nu am vrut să trecem de partea rușilor. Dar ordinul era ordin!”, zice bărbatul de 86 de ani. El își amintește ziua cînd i-a fost rănit unul dintre camarazi. „Era a treia zi de Paști. Au fost cîteva zile de liniște, cînd nimeni nu mai trăgea. Primisem ouă roșii și cozonac. Un camarad de-al meu stătea pe prispa unei case și mînca. Noi, pe iarbă, în fața lui, la cîțiva metri sub un măr. Deodată, un obuz a venit de undeva de sus, printre crengile copacului. Noi ne-am trîntit pe jos, dar pe el l-a rănit drept în burtă. A venit ambulanța și l-a luat. Nu am mai aflat nimic despre el. Poate a scăpat! Poate nu! Nu mai știu”, spune bărbatul.

„Eram aliați cu rușii și ei trăgeau în noi!”

El spune că după ce românii s-au aliat cu rușii au urmat zile mult mai rele. „Rușii vroiau să ne ia obuzierele! Noi nu am vrut să trecem de partea lor! Aveam un jurămînt! Cum să mi-l ia? Dacă lăsam obuzierul din mînă eram băgat la Curtea Marțială. Noi eram aliați cu rușii și ei trăgeau în noi! Nu țineau cont”, povestește fostul ochitor. După ce s-a terminat războiul, regimentul nostru a primit ordin să se retragă în linia a doua, în Vidra, județul Vrancea. „Drumul era prin munți. M-am chinuit să merg cu obuzierul printre stînci. Greu tare! Erau poduri minate de nemți. Lăsam cîte un tractor să o ia singur la vale pe pod și apoi, dacă nu se întîmpla nimic, treceam noi. Doamne, cîte am văzut atunci, în drumul spre Vidra. Oameni fără picioare, răniți, morți cu miile!”, povestește bătrînul.

„Am dat foc la obuzier!’

El povestește că în drumul său prin munți, la un moment dat, s-a rupt cablul cu care era tras obuzierul. „A căzut la vale! Nu am mai avut ce să-i fac! Nu îl mai puteam lua. Decît să ajungă în mîinile rușilor sau nemților, am preferat să-i dau foc! Asta era regula! Se terminase războiul. Comandanții au dispărut. Nu primeam nici un ordin de la nimeni. Obosit și istovit, m-am dus spre casă. Ai mei mă credeau mort de aproapre un an”, spune acesta.

Ani grei de lagăr

El povestește că doar două săptămîni a apucat să stea acasă. „Am fost chemat apoi la o nouă încorporare la Bacău. De fapt, ne-au dus cu trenurile într-un lagăr din Ucraina, să muncim la mină”, deapănă amintirile Parascanu. A mers cu trenul 17 zile. „Eram plini de păduchi și nu primeam strop de apă. După șase zile ne-am oprit la o ciușmea într-o gară. Cînd am văzut apa, m-am așezat pe burtă și am băut cît am putut. M-a luat de piept un ofițer rus și mi-a zis în rusește să stau calm că altfel mă omoară. Alții care au încercat să fugă au fost împușcați”, mai spune el. Parascanu a muncit doi ani și jumătate în mină, la minus 40 de grade. „Coboram în mină pe o funie. Era ger cumplit. Nu îmi simțeam mîinile. Odată am rămas blocat între etaje cu mîinile înțepenite pe funie. M-au ridicat de acolo și m-au dus la infirmerie. Nu puteam să îmi scot mănușile de pe mîini, că erau lipite de unghii din cauza gheții. Un ofițer rus a venit la mine și credea că mint. Mi-a tras mănușile! Cu tot cu unghii. Am urlat cît am putut de durere! Nu m-au lăsat nici după aceea. Am muncit în mină în continuare”, își amintește bărbatul de 86 de ani.

casetă

Costache Parascanu a fost încorporat în 1943 în Regimentul 4 Artilerie grea. A fost singurul ochitor din Bacău de pe unul dintre cele 24 de obuziere românești din cel de-al doilea Război Mondial. A participat la peste 60 de atacuri ale armatei germane și rusești. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa I, ordin semnat de Mareșalul Ion Antonescu. S-a întors definitiv acasă în octombrie 1946, la mai bine de doi ani după terminatea războiului. Pentru faptele sale, statul român i-a acordat o pensie. De 138 de lei.anu povestește că a luptat atît de partea nemților, cît

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!