De mai bine de patru ani, de cînd Lisaveta Ciobotaru s-a mutat în Huruiești, zarvă mare s-a iscat printre săteni. Altădată oameni pașnici, liniștiți, care își vedeau în tihnă de treburile lor, huruieștenii nu mai vor să viețuiască acum sub nici un chip alături de proaspăta lor consăteancă. Mărul discordiei este o cărare pe care sătenii susțin că Lisaveta Ciobotaru le-ar fi furat-o, și că și-ar fi întins, fără drept, curtea casei pînă în malul pîrîului, pe unde trecea repectiva potecă. Cu actele în mînă, femeia dovedește că terenul ocupat pînă mai ieri de buclucașa cărare este, de fapt, pămîntul ei, și nimeni nu are cum să o oblige să plece de acolo. Pe de altă parte, și sătenii au, într-un fel, dreptatea lor. Cărarea cu pricina este singura cale de acces spre cele cîteva parcele de pămînt aflate în spatele grădinii Lisavetei Ciobotaru. Satul este acum în fierbere. Lisaveta doarme cu bîta după ușă de frica vecinilor. Pe capul femeii plouă cu amenzi pentru tulburarea liniștii publice și tot felul de alte motive mai mult sau mai puțin inventate. O parte din ele i-au fost anulate de justiție, însă cele mai multe dintre amenzi a fost nevoită să le plătească. Disperată că nimeni nu îi întinde o mînă de ajutor, Lisaveta Ciobotaru mai așteaptă acum doar de la Cel de Sus alinare, să poată avea măcar cîteva ceasuri de liniște în casa ei.
„Să ne dai cărarea înapoi!”
Totul a început prin 1996. Copleșită de greutățile și cheltuielile costisitoare pe care le presupune traiul într-un oraș, Lisaveta Ciobotaru, o femeie în vîrstă de aproape 40 de ani, și-a pus în minte, în urmă cu ceva ani să își construiască o casuță la țara. Ceva teren avea de la tatăl său în satul Huruiești, de bani a făcut rost vînzînd apartamentul pe care îl avea în Adjud, așa că Lisaveta Cobotaru și-a suflecat mîinile și s-a pus pe treabă. A adunat, mai întîi, tot ceea ce i-a trebuit pentru construcție, a plătit cîțiva oameni de prin partea locului, iar în mai puțin de doi ani, zidurile casei au fost înălțate. „Cît timp mi-am construit casa, făceam naveta la Adjud. Acum patru ani s-a întîmplat să rămîn fără servici, așa că a trebuit să mă mut la țară, că la oraș nu prea mai aveam din ce trăi. După ce m-am mutat, mi-am făcut și gardul, cu care am împrejmuit tot terenul pe care l-am primit de la tata. Și de-aici a început toată tărășenia. Oamenii mi-au sărit în cap că de ce le astup cărarea, deși pe acte scrie clar că terenul meu se întinde pînă în marginea pîrîului satului”, se destăinue Lisaveta Ciobotaru. „Ce teren are ea pînă în marginea pîrîului? Eu sînt femeie de șaizeci de ani și cărarea asta a fost aici de cînd mă știu”, a sărit una din vecinele Lisavetei Ciobotaru, atunci cînd a auzit motivul pentru care îi trecem pragul. De partea vecinei au sărit imediat alți săteni de prin partea locului care se plîngeau că nu mai au cum ajunge la ogoarele lor, aflate în spatele grădinii lui Lisaveta Ciobotaru din pricină că le-a fost astupată cărarea. Degeaba le tot explică Lisaveta că actele ei sînt dinainte de colectivizare și că poteca a fost făcută după colectivizare, sătenii o țin pe-a lor, și pace. „Să ne dai cărarea înapoi!”, îi strigă vecinii Lisavetei, atunci cînd o văd trecînd pe stradă. De răspuns la salut, nu i se mai răspunde de mult și rare sînt cazurile în care Lisaveta scoate capul în lume fără să fie scuipată sau trasă de păr. Gardurile casei i-au fost mîzgălite cu tot felul de mizerii, cîția vecini mai vînjoși i-au intrat în curte și au luat-o la bătaie, înainte de recensămînt toate gospodăriile au fost numerotate numai ai ei nu, ba, mai mult, a fost o vreme cînd nici măcar vaca din bătătură nu i-a fost primită în cireada comunală. „Cel mai mult mă doare sufletul de băiatul meu. Are 17 ani. Este un copil bun și sensibil. Știe să cînte la cîteva instrumente muzicale, iar în clasa a VI-a pictat vitraliile de la biserica din Huruiești. La vîrsta lui, mizeriile astea sînt ultimele lucruri pe care ar trebui să le știe despre viață”, ne mai spune Lisaveta Ciobotaru.
Autoritățile se declară incapabile să soluționeze conflictul
„Of, Doamne, nu mai reușesc deloc să gestionez conflictul ăsta”, spune cu năduf Ioan Zăbrăuțanu, primarul comunei Huruiești. La fel ca majoritatea sătenilor, primarul Zăbrăuțanu își aduce și el aminte, încă din copilărie, de cărarea cu pricina, care trecea pe lîngă albia pîrîului, spre loturile de teren din spatele casei Lisavetei. Însă pe actele de proprietate ale femeii scrie negru pe alb că se învecinează cu tatăl său, în dreapta și pîrîul satului în stînga. Nici pe schița cadastrală nu se vede măcar vreo urmă de cărare. „A fost făcută o eroare atunci cînd au fost eliberate actele de proprietate. Pe harta comunei apare această carare ca trecînd pe lîngă albia pîrîului satului”, mai spune Ioan Zăbrăuțanu. Ca lururile să se complice și mai mult, Lisaveta Ciobotaru primește în urmă cu cîteva luni o somație de la Primărie prin care este anunțată că trebuie să se îngrijească de curățenia malului pîrîului. „Ce să mai înțelegi? După ce mi se spune că nu este terenul meu și că se află, de fapt în proprietatea domeniului public, Primăria recunoaște acum că este terenul meu și mă somează să îngrijesc malul pîrîului”, mai spune, nedumerită, Lisaveta.
Dacă majoritatea sătenilor susțin că își aduc aminte din copilărie de existența acestei cărări, puțini sînt cei care mai recunosc acum că la cîțiva zeci de metri distanță a fost, de fapt, un drum comunal prin care se putea ajunge la terenurile din dreapta pîrîului satului. „M-ar bate Dumnezeu să nu recunosc că prin spatele casei mele a fost un drumul comunal”, mărturisește Ion Struneanu, unul din puținii vecini ai Lisavetei care nu-i este împotrivă. Drumul comunal mai trece și acum prin spatele casei lui Ion Struneanu. Numai că pînă să ajungă la loturile de teren ale oamenilor, drumul se înfundă acum, preț de patru-cinci metri, pe un teren aflat în proprietate privată, iar pentru a se putea trece pîrîul ar trebui făcută o punte. Ion Zăbrăuțanu mai spune că i-a propus Lisavetei să cedeze cei cîțiva metri ocupați de cărare în schimbul unui lot mai mare de teren, din domeniul public. „Și așa curtea îmi este foarte îngustă. Dacă mai mut gardul cu un metru sau doi nu o să mai pot întra nici măcar cu o căruță în curte”, se apără Lisaveta Ciobotaru. O ultimă speranță pentru Lisaveta este prefectul Radu Cătălin Mardare, la care se va prezenta în cursul acestei săptămîni pentru a-i cere sprijin în rezolvarea necazului său. (Elena SOLOMON)
Lasă un răspuns