O viață de om dăruită baghetei corului centenar din Oituz

Puține sate se mai pot mîndri astăzi cu oameni atît de pasionați pentru activitatea culturală cum este Oituzul profesorului Gheorghe Oprea. L-am cunoscut cu circa 25 de ani în urmă, tot în Oituz, și l-am revăzut abia în acest an, de două ori, în împrejurări care nu puteau fi decît evenimente culturale. N-aș fi știut ce vîrstă mai are, dacă nu l-aș fi întrebat, pentru că Gheorghe Oprea mi se părea a fi veșnic, ca și satul în care s-a născut. M-a uimit cu multe lucruri, dar mai ales cu caracterul său. Mai rar bun român ca profesorul Oprea, pentru care pămîntul românesc din Oituz este mai scump decît orice. Este dirijorul corului din această comună de mai bine de 40 de ani, iar de circa 30 de ani nu începe nici o manifestare culturală fără să cînte, împreună cu toți consătenii săi, „Imnul Oituzului”, pe care l-a cumpărat de la autorii lui și l-a dedicat pămîntului din care și astăzi îi vorbesc strămoșii, mulți dintre ei căzuți la datorie pentru țară.

De la biserica romano-catolică din centrul comunei Oituz, pe prima stradă la stînga se află Căminul cultural. Pare o hardughie de casă, căminul, mare și încăpătoare. De cînd e, a gemut de lume la marile sărbători, dar mai ales de Ziua Eroilor și de 15 august – data la care, în 1916, România a intrat în Primul Război Mondial. Atunci, oituzenii vin să asculte cîntecele neamului – imnuri patriotice și religioase – pe care le cîntă corul veteran și centenar, dar și corul de copii. Casa părintească a profesorului Oprea este la o aruncătură de băț, pe malul Oituzului. Prima casă, pentru că cea de a doua a fost și încă mai este Căminul cultural. O mînă de om este profesorul Oprea, directorul căminului. Dar în inima lui încape lumea largă. Cînd l-am revăzut, cu puțin timp în urmă, și i-am cerut să-mi vorbească mai mult despre el, mi-a pus în față un maldăr de diplome, de programe pentru spectacole, de partituri pentru coruri pe mai multe voci, fotografii și o carte-album, în care a adunat toată istoria corului veteran din Oituz.

Orfan de tată și sărac, de mic copil

Rămas fără tată, în ultimul război mondial, Gheorghe Oprea s-a trezit, copil fiind, în fața foametei care bîntuia Moldova. „A fost o vreme cumplită – își amintește profesorul, acum în vîrstă de 68 de ani. Mai aveam o soră și un frate, iar mama ne creștea greu. Și cînd am intrat în clasa întîi, a fost să ardă pe jumătate școala. Nimic parcă nu mai mergea, cum trebuie, pe Pămînt”. Foametea a adus, și în Oituz, misiuni umanitare din Ardeal, care luau copii pentru a fi crescuți în familii mai înstărite, de acolo. Gheorghe Oprea a ajuns, cu un văr, la Sighișoara, într-un fel de spital. „Ne-au luat de acolo – spune profesorul -, niște oameni din Valchid, pe amîndoi, pentru că eu n-am vrut să mă las de vărul meu. Aveam șapte-opt ani. Ne puneau la muncă și nu una ușoară. Păzeam cirezi de animale, făceam de toate. Nu mi-e rușine să spun că am luat și destule bice pe spate. A fost un calvar, din care nu puteam scăpa ușor. Noroc cu mama, care auzise că am murit printre străini și a venit după mine. M-a găsit și m-a luat acasă. Am muncit toată viața, chiar și în școală, pentru că nu aveam bani. Munceam vara la pădure, în parchete, pe Măgura Cașinului, la cules de fructe și la adunat de crengi. Purtam opinci din cauciuc de anvelopă și haine din doc, de care spinii și scaieții nu prea se lipeau”.

Cu galenele la urechi, pe Valea Oituzului

Despre Gheorghe Oprea am avut mereu impresia, ca mulți alții, că este profesor de muzică. Inexact! A studiat și a predat filologia. Dar a avut, de mic, o înclinație aparte pentru muzică și, mai ales, pentru dirijorat. Dacă muzică serioasă a învățat la Școala pedagocică din Bacău, unde l-au îndrumat să se înscrie învățătorii săi, Constantin Radu și Gheorghe Corneciu, ușurința de a dirija un cor i-a descoperit-o prin clasa a cincea învățătorul Radu, el însuși dirijor al corului din Oituz, pe care l-a preluat de la preotul Valeriu Tudorache, care și acesta îl avea de la tatăl său, preotul Ion Tudorache. „După cîțiva ani buni – spune profesorul Oprea – m-am și înscris la secția dirijorat a Școlii populare de artă din Bacău, dar eu aveam deja ceva experiență. Am practicat tot timpul dirijoratul, chiar și în armată. Am fost încorporat la marină, pentru trei ani, la Constanța. Acolo am avut vreo 30 de colegi din școala pedagogică, iar cu ei am alcătuit un cor. Dirijasem și corul școlii din Bacău. La Constanța, așa ni s-a dus vestea, încît ne-au chemat și ofițerii ruși, care erau cu sutele pe la noi, să le fac un cor”. Școala pedagocică i-a pus în mînă vioara, dar în vacanțele din satul natal descoperise, din manualul de Fizică, galena, cu care prindea posturi de radio și asculta muzică. în sat, mult mai tîrziu avea să apară radioficarea.

De peste 40 de ani, dirijor de cor

Corul mixt țărănesc din Oituz a fost sărbătorit, la 100 de ani de existență, în 2003. Odată cu dirijorul său de acum, profesorul Gheorghe Oprea, pentru cei 40 de ani de activitate. în albumul profesorului, atîtea cîte au mai rămas după vitregiile vremii, sînt fotografii aproape la fel de vechi ca și corul. în cea mai veche, deasupra grupului de coriști apare genericul sub care această formație muzicală cîntă și astăzi, un verset din „Cîntările învierii Domnului”: „Cînta-voi Domnului, în viața mea”. în alta, în mijlocul coriștilor se află chiar Nicolae Iorga, cel care a fost în Oituz, în 1926, la inaugurarea Ligii Culturale. „Nu pot spune că am văzut aiurea, în satele noastre atîta tragere de inimă, atîta rînduială, atîta bună-cuviință și atîta înțelegere pentru frumos” – scria Iorga, despre Oituz, în „Neamul Românesc”. De atunci – spune profesorul Oprea – în această comună s-au perindat formații de păstrători de tradiții. „Am avut coruri și la biserica ortodoxă, dar și la cea catolică – a precizat profesorul. înaintașii mei au avut harul să uneasacă cele două grupuri în corul mare al comunei, care există și astăzi. Am cules, pentru el, cîntece de pe la noi. Nu le-am publicat, nu am avut niciodată bani pentru asta. Dar odată tot am cheltuit ceva, cînd am cumpărat de la un compozitor, Misievici, de prin Iași, Imnul Oituzului, compus pe versurile băcăuanului Ernest Gavrilovici”.
Despre profesorul Oprea se pot scrie pagini întregi de ziar. A rămas și astăzi sufletul vieții culturale din Oituz. Nimic nu se întîmplă fără el, nici la cele două coruri, de maturi și de copii, nici la formațiile vocal-instrumentale, de datini populare sau de instrumentiști. Nu a scăpat nici un festival important în acest sens și are o căruță de diplome și de medalii. Are și destule strîngeri de inimă, din momentele cînd a văzut nedreptăți, dar a trecut peste toate. âi adună pe toți cei dăruiți pentru frumos lîngă el, pe meșterii populari din Oituz, încă destui, pe intelectualii satului și pe țărani. Și primarul Ion Osoloș îmbracă straie populare la fiecare eveniment cultural, pentru că este membru în formația de datini a Căminului. Unde stă drept și, cuminte, răspunde dansului baghetei dirijorului. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!