Oameni pentru care pensionarea înseamnă condamnare la moarte

Actori care au scris istoria teatrului din Bacău

Au slujit scena zeci de ani. Au jucat roluri în piese memorabile, de care mulți își amintesc cu drag. Timpul și-a lăsat amprenta peste ei, însă gîndul la marea dragoste a rămas tînăr. Practic, cînd vorbești de Stelian Preda, Florin Crăciunescu, Florin Blănărescu, Ioana Ene Atanasiu, Tanța Zmeu, Ligia Dumitrescu sau Nicolae Roșioru, inevitabil te gîndești la ultimii patruzeci de ani de teatru în Bacău. Sînt o parte dintre cei care au dat viață și culoare tîrgului născut în urmă cu cîteva sute de ani pe malul Bistriței. Pentru tînăra generație, numele actorilor amintiți mai sus nu mai înseamnă mare lucru. însă istoria teatrului din Bacău le va consemna numele, cu siguranță, în cartea de aur a dramaturgiei.
Fie nu au mai jucat, fie n-au mai fost chemați de tinerii lor colegi, acești oameni ai scenei trăiesc, chiar și în afara ei, cu gîndul la ea. Nimeni nu le poate răpi acest drept. în fond, au slujit teatrul o viață de om și o bună parte din istoria acestei instituții s-a scris grație lor.

Un supus al singurătății

Poartă în suflet, asemeni unei rugăciuni, poeziile poetului George Bacovia. L-am provocat și a aceptat să stea de vorbă cu mine, undeva în incinta teatrului. E o persoană ușor de recunoscut. âl vezi adesea și la premierele teatrale. Nu lipsește nici cînd în fața publicului apar mult mai celebrii săi colegi de la teatrele din București. Cu o figură distinsă, actorul Stelian Preda ne-a povestit ce face și cum trăiește în afara scenei. Poartă în spate bocceaua a peste jumătate de veac de teatru. Mai precis, 56 de ani, petrecuți în fața publicului iubitor de artă dramatică. în tot acest timp, în care a interpretat peste 190 de roluri, Stelian Preda a montat peste 40 de piese, a fost membru fondator al UNITER și a primit numeroase premii la festivaluri naționale de teatru. A fost director și actor la teatrul din Botoșani între 1959 – 1970. între 1970 – 1977 a fost actor la Bacău, după care între 1977 – 1983 a revenit ca actor și director la Botoșani. Apoi s-a întors definitiv la Bacău. „Ce mai fac? Bacovia are o poezie superbă, care mi-a dat liniște în acest sens. âmi vin în minte cîteva versuri, ce sună cam așa: singurătate, cumplit e golul singurătății, sînt supusul ei. Așa m-am simțit între 1999 – 2000, cînd m-am trezit, acasă, pensionar. Cine mă pensionase?! Constantin Dinischiotu, pe care îl purtasem după mine ca pe moaște. în 1998, cînd a ajuns director intermiar, eu m-am trezit pensionat. M-a înlocuit în piesele în care jucam, aveam vreo trei la dramă și vreo trei la Animație. După cîțiva ani am fost reangajat de Calistrat Costin. Asta a fost pînă în 2005, cînd, în vară, mi s-a spus de către noua conducere că eu și alți doi actori vom putea colabora doar cu plata pe spectacol”, ne-a povestit artistul.

La 70 de ani, despre Stelian Preda, nici un cuvînt

Este mîhnit și acest lucru se simte din cuvintele rostite. „Sînt privat de o treabă pe care am dovedit că o fac bine. Spectacolele pentru tineret și copii, toate au fost jucate în peste sută de reprezentații. Dar mi s-a luat acest drept. în toată țara românescă, actori care mai înseamnă ceva sînt reangajați”, a precizat el. Ne-a spus, în treacăt, că, deși a fost de patru ori director, la împlinirea vîrstei de 70 de ani, nimeni dintre cei îndreptățiți să o facă, nu i-a spus un cuvînt de bine. „Am acest tupeu să zic că am lăsat ceva în urma mea, după ce am fost de patru ori director. Iar 2005 a fost un an de bilanț. âmplinisem 70 de ani. Am sperat că se va spune un cuvînt despre mine. Nu s-a zis nimic”, a spus, cu tristețe, actorul.
Stelian Preda privește acum spre București, orașul în care alți colegi de-ai săi sînt tratați diferit. „S-a alcătuit o listă a indemnizațiilor pentru personalitățile din cultură, știință și sport. N-am înțeles de ce actorii din Bacău, Botoșani, Turda, Reșița, spre exemplul, au fost ignorați”, a mai spus artistul. Nefiind prea căutat de Teatrul „Bacovia”, Stelian Preda și-a îndreptat atenția către Universitatea Bacău unde „voi pune în scenă niște piese, alături de studenți, care mi-au fost refuzate la teatru”. în momentul de față, pe Stelian Preda, iubitorii artei dramatice îl mai pot vedea jucînd în piesa „Regele moare” de Eugen Ionescu. Asta, cînd va mai fi (dacă va mai fi) jucată.

Omul care a jucat alături de Birlic și Timică

Nici pentru Florin Blănărescu, singurătatea nu este ușoară. Ajuns la vîrsta senectuții, artistul nu se poate lăuda cu roluri noi în piese jucate în teatrul băcăuan. „De cîțiva ani n-am mai fost solicitat”, ne-a declarat el. Este unul din puținii actori băcăuani care au descifrat tainele artei dramatice la clasa Mariei Filoti, în urmă cu 66 de ani. A fost coleg cu Ernest Maftei și a rămas amic bun cu Florin Piersic. A jucat alături de Birlic, Timică și alți monștri sacri ai scenei băcăuane. întunecatul veac XX nu i-a permis însă să urce treptele pe care și le-ar fi dorit. „Am urmat doi ani de teatru la «Maria Filoti», actualul Teatru Mic din București, în 1940. A venit războiul și am intrat în regimentul de gardă regală, la cavalerie, datorită marelui actor Constantin Tănase. El e cel care m-a luat și mi-a dus acolo. Avem un program foarte încărcat: dimineața la regiment, după amiază eram la cursurile de la Conservator, iar seara la spectacol, pe scena de la «Maria Filoti»”, ne-a povestit el. Acolo a jucat în piese celebre din care n-au lipsit nume sacre ale scenei românești. „în «Republica femeilor», o prelucrare după Aristofan, pusă în scenă la «Maria Filoti» în anul 1940, am jucat alături de Irina Răchițeanu, Grigore Vasiliu, cunoscut sub denumirea de Birlic, Timică, Silvia Demetrescu, Nora Piacentini, Mircea Șeptilici, Tamara Vasilache”, ne-a zis actorul.

Peregrin prin șase teatre

La finele celui de-al doilea război mondial, a urmat o perioadă tulbure, nefiind un personaj prea iubit de regimul nou instaurat, datorită faptului că fusese ofițer în armata regală. Așa s-a făcut că, pentru Florin Blănărescu, au urmat ani buni de peregrinare prin teatrele din țară. Muzele i-au purtat pașii prin șase teatre. „în 1954 am fost la Teatrul Armatei din București, actualul Nottara. Apoi, la Teatrul din Ploiești între 1957 – 1958. La Bîrlad între 1958 – 1959, apoi m-am dus la Pitești pînă în 1961, la Arad între 1961 – 1967, la Petroșani între 1968 – 1969, și din 1969 la Bacău”, ne-a spus el.
A ieșit la pensie în anul 1987, dar a mai avut șansa de a fi distribuit în trei spectacole de calitate: „Bădăranii”, „Pielea ursului” și „Take, Ianke și Cadîr”. Bine-nțeles nu poate fi trecută cu vederea nici „Visul unei nopți de iarnă” de Tudor Mușatescu, care a avut peste 500 de reprezentații.
Florin Blănărescu a avut parte și de cîteva roluri episodice în filme antologice, precum „Bijuterii de familie”, din anul 1955,”Dacii”, „Străinul”, „Mihai Viteazul, și altele. Acum, alături de familie și nepoți, Florin Blănărescu se zbate să convingă autoritățile locale și județene de necesitatea unui club hipic la Bacău, a unei secții de hipoterapie și de schimbare a numelui unei străzi din oraș. „Nu renunț la gîndul meu de a oferi copiilor Bacăului un club hipic care să aibă și o secție de hipoterapie, adică terapie prin călărie, în locul fostului orășel al copiilor. De asemenea, mă străduiesc să-i conving pe edilii orașului să schimbele numele străzii Energiei în bulevardul Geore Enescu”, a afirmat actorul. Puțini sînt cei care știu că Florin Blănărescu este unul din cei mai buni și împătimiți iubitori ai călăriei. Se înscrie în rîndul celor care au pus bazele clubului hipic „Avicola”, în anul 1988, fiind considerat un călăreț profesionist, fapt ce nu scăpat din vedere nici lui Sergiu Nicolaescu, care l-a chemat, nu o dată, să apară în filmele sale.

„âi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat șansa să-l iubesc”

Pe Ligia Dumitrescu am întîlnit-o la o importantă societate de asigurări, unde este consilier financiar. Vine mai rar în contact cu scena băcăuană. De un calm și o bunăvoință ieșite din comun, actrița mai poate fi văzută jucînd în comedia polițistă „Opt femei”, de Robert Thomas, și în „Casa Bernardei Alba”. Este un izvor nesecat de optimism, pe care îl răspîndește generos, în jurul său, tuturor celor cu care intră în legătură. Secretul său: „Am avut șansa să trec prin valea plîngerii, care e viața noastră. Iar Dumnezeu e singurul meu prieten, care nu m-a trădat niciodată”, ne-a declarat ea. Ligia Dumitrescu reprezintă un model de viață, într-o societate de tranziție continuă, cum e cea românească. „Nu există «nu pot». Dacă nu reușesc din prima, voi mai încerca pentru că de aceea am fost trimisă pe lumea asta. âmi place să ajut fără condiții, îmi place să cunosc ce se întîmplă cu mine și cu cei din jurul meu”, ne-a explicat ea. S-a condus în viață după cuvintele pe care i le-a rostit bunica sa. „Să-i ceri lui Dumnezeu un acoperiș deasupra capului, o strachină, sănătate și o cîrpă, să te acoperi, să poți ieși printre oameni, că n-ai să poți trăi fără ei”.
Nu acceptă expresia „a fi la pensie”. Cel puțin în cazul actorilor. „Actorul nu iese la pensie, actorul moare. Scos la pensie, l-ai condamnat la moarte”, a afirmat ea. âși susține ideile cu detașare, deși recunoaște că, atunci cînd a fost dată afară din teatru, în 1998, a suferit. Dar a depășit aceste momente. „Sînt fericită că Dumnezeu mi-a dat voie ca să-L iubesc. Sînt fericită că pot să le vorbesc oamenilor de pe scenă”, a mai zis Ligia.

„Mi-e dor să joc”

Un eveniment pentru trupa Teatrului Municipal „Bacovia” l-a reprezentat reîntoarcerea actriței Ioana Ene Atanasiu, în spectacolul „Titanic Vals”, a cărui premieră a avut loc în luna martie a anului 2004. Era singura actriță din acea piesă care a mai jucat și
comedia lui Mușatescu pusă pe scenă de I. G. Rusu în anul 1978. Era încîntată și fericită că revenise pe scenă. A mai fost rechemată să apară într-o piesă îndrăgită de public, „Opt femei”, și într-una de succes în rîndul criticilor de specialitate, „Casa Bernardei Alba”. „Mie mi-a plăcut rolul și spectacolul. E o piesă care m-a solicitat”, ne-a spus ea, cu referire la acest din urmă spectacol. Ioana Ene duce dorul teatrului, deși recunoaște că a ieșit la pensie la cererea ei. Simte că mai are suficientă energie pentru a mai juca și trăiește, sufletește, în preajma respectatei instituții de cultură. „Tineretul visează reprezentații în festivalurile de teatru, dar trebuie și spectacole pentru public. Și așa, televiziunea, stresul și lipsa de timp au desprins oamenii de teatru. Trebuie să ținem cu dinții de ei. înainte se jucau spectacole de public, comedii pentru ca lumea să se destindă”, a opinat artista.

Dor de scenă

Și lui îi este dor de teatru. „De scena adevărată, da. Mi-e dor”, a recunoscut Florin Crăciunescu, actorul care trăiește departe de Teatrul „Bacovia”. Ca și în cazul colegilor, viața sa s-a identificat cu scena. Cel puțin pînă în luna iulie a anului 2005, cînd i-a expirat contractul. Din anul 1966, cînd a absolvit IATC-ul, a fost prezent pe scenele din întreaga țară. A obținut mai multe premii importante ca actor, alături de teatrul din Tîrgu-Mureș sau cel din Bacău, unde a jucat din 1989 pînă în 2005. Este singurul băcăuan căruia i s-a dat Marele Premiu la Festivalul Internațional de Teatru de la Chișinău, în anul 1990. A jucat la în spectacole rămase celebre, precum „Săptămîna Patimilor” a lui Paul Anghel, la Teatrul Național „Ion Luca Caragiale” din București, în care a apărut alături de Gheorghe Cozorici. „A fost cel mai mare, îl iubeam!”, a exclamat artistul.

Opinia conducerii Teatrului „Bacovia”

Contractele semnate doar pentru un spectacol reprezintă un subiect care îi nemulțumește pe unii dintre actorii pensionari. Conducerea teatrului „Bacovia” nu se crede vinovată și nici nu consideră că îi ignoră pe veteranii scenei românești. Cu bugetul nu tocmai generos, cei care conduc frîiele teatrului băcăuan n-au stabilit decît contracte pe baza pieselor jucate cu actorii pensionari și nu angajarea lor. Iar dacă unii sau alții apar mai rar în piesele de teatru, totul e o chestiune ce ține de bani. Sau cel puțin așa susține Gabriel Duțu, directorul adjunct al Teatrului „Bacovia”. „Ne înțelegem foarte bine cu toți actorii. Mai apar însă neînțelegeri finaciare. Oricum, nu se compară bugetul pe care al are un teatru din București cu cel al teatrului din Bacău. Noi le oferim ceea ce putem. Sînt anumite lucruri pe care nu am cum să le fac. încercăm să îi ajutăm și nu vrem să lăsăm pe nimeni în afară”, ne-a declarat Gabriel Duțu. (Constantin GHERASIM)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!