Oamenii de la țară nu vor Europa în ograda lor

Femeile, soacră și noră, își vestesc una alteia pe înfundate că cineva le face fotografii în timp ce pregătesc straturile pentru primăvară. Nora, mai tînără și mai înfiptă, zîmbește nesigură și întreabă dacă le filmez. Parcă se mai dezumflă cînd aude că-i vorba doar de poze. Devine însă vorbăreață cînd aude că-i vorba despre Uniunea Europeană. A auzit ceva despre integrare, seara pe la televizor, și crede că-i bine, doar că tinerii nu vor fi chiar așa mulțumiți. „Nu le place munca! Am auzit că nu mai putem pune în pămînt chiar ce vrem noi, țăranii, că nu mai putem tăia animalele ca pînă acuma, că nu ne mai putem vinde laptele decît dacă mulgem nu știu cum, ehei!… Poate că pînă ne ducem noi n-or veni ei să ne verifice chiar așa, dar pe cei tineri or să-i controleze, și atuncea va fi rău”, ne-a spus, înțeleaptă, Sofia Toderașcu, din Helegiu, de 61 de ani. „Hai, fată, că uite ce urît e-aicea și ne prinde noaptea. E greu, că eu nu mai pot face mare treabă ca atunci cînd eram mai tînără. E, eu nu mai aud așa bine, nu mai am putere și nu mai înțeleg ce spune la televizor. Nu-mi mai trebuie multe, că-s bătrînă destul”, intervine și Maria Enea, de 86 de ani, cu un baston într-o mînă și cu o mătură din crengi de pelin în cealaltă.

„Mare brînză! Ce? Ne dau ăia ceva, degeaba?”

La doar cîțiva metri mai încolo, un grup de bărbați avea să-mi dea peste cap prima impresie. Emil Brăilaș, om muncit 38 de ani în combinat ca sudor, îmi răspunde cu o zicală în momentul în care îl întreb de integrare în Uniunea Europeană. „Toate-s bune, una ră’/ Nu-s parale la cură”, spune bătrînul așezat tacticos pe un scaun în fața unui chioșc alimentar, în timp ce-și prinde mîna de cureaua pantalonilor. Atît de sfătos și de familiar stătea acolo, încît am crezut că-i patronul chioșcului. Moș Emil a deschis a doua oară gura și mi-a spulberat și această impresie. „Am pensie de bătaie de joc. Cînd lucram, mă credeam deștept și mi-am pus telefon, și acuma dau banii de pîine pe o lună pe abonamentul lor. Că mi-au spus că, și dacă nu am minute de convorbiri, eu tot trebuie să plătesc 350.000 de lei. Vin la doamna la chișc și iau pîine pe datorie și mai stau pe scaun, să vorbesc cu lumea. Da’ să-i ferească Dumnezeu! Dacă mă pun să le plătesc atîția bani, mă duc și le sparg geamurile. Ce-or să-mi facă? Integrare îmi trebuie mie? Mare brînză! Ce? Ne dau ăia ceva, degeaba? Ce ne-a dat Băsescu ne dau și ăia. Așa să știți de la mine, Emil Brăilaș, de 70 de ani, care stau în capătul satului Helegiu”, a spus bătrînul agitînd înspre cineva nevăzut bastonul de care se sprijinea.
în alt sat dau peste Vasile Boboc. Silvicultor ieșit la pensie, bătrînul are timp și chef de vorbă. Culege prunele din iarbă și-mi povestește în cîteva minute toată viața. Are copii, cinci la număr, plecați în Italia, și doar unul care lucrează ca jandarm, la Onești. El a rămas singur, femeia l-a părăsit din lumea asta, dar tot se ține tare. Nu face țuică, ci magiun pentru copii și nepoți. „Pe mine nu mă interesează politica, nu mă întrebați de astea. Poate c-o fi bine, am mai auzit și eu pe la televizor. Sigur că trebuie să fie bine, doar că sînt prea multe hoții. Și prea multe prostii. Da’ pe mine nu mă interesează decît că am pensie mică și că nu am cu ce-mi plăti aratul. Ei, să pun ceva pe masă să-mi omenesc oaspeții tot s-o găsi, și cred că asta nu-i deranjează pe domnii din Europa”, a descris moș Boboc o lume pe care n-a cerut-o, dar care oricum o să-i intre în ogradă. (Mirela ROMANEȚ)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!