Omul care aduce cartea

Eugen VERMAN

Sînt, cred, vreo șapte sau opt ani de cînd îl văd luîndu-și bicicleta, dintr-un fel de boxă improvizată sub scara blocului, și plecînd nu știu unde. Face treaba asta cu un anume profesionalism, cu o obișnuință pe care, să fiu drept, i-o invidiez – eu, sedentaru! – și o face, cum spuneam, de ani buni, vehiculul acesta cu două roți îl duce pe el și mai duce „un portbagaj” încărcat, de fiecare dată, cu pachete și pachețele, pînă mai ieri bănuiam, de la fereastra mea, că e vorba de ziare sau corespondență sau altceva de acest fel… într-o zi îl întreb, deși cu o anume reținere, ce duci, domnule, în coșul acela agățat de spatele bicicletei, că te văd mereu plecînd cu el plin și întorcîndu-te cu el gol?!; el rîde, mai bine zis zîmbește, cărți, domnule, asta duc, că am clienții mei și m-am reprofilat și mă simt altcineva de cînd nu mai vînd alimente, ci cărți, așa-mi spune el, și atunci am devenit mai atent și am zîmbit și eu, da, domnule, chiar cărți, ai devenit librar ambulant!… Ironia mea, involuntară, ba chiar prietenoasă, că sîntem amici de peste patru decenii, nu l-a deranjat pe vecinul meu Ionică Boca, din contră, l-a însuflețit, că a început să-mi destăinuie, pe larg, noua lui preocupare. „Știi că toată viața am fost comerciant. Acum, după pensionare, am primit o ofertă de la Editura „Prietenii Cărții”, de la cineva care mă cunoaște, acel cineva mi-a propus să devin distribuitor de carte și imediat am acceptat. Și, uite, aici, în coșul acesta atașat în spatele bicicletei, duc, la cei care solicită, cărți…”. Așa am aflat că domnul Ionică Boca, vecinul meu de peste patruzeci de ani, de pe vremea cînd eram tare tineri și aveam copiii mici și nu ne gîndeam la pensie și la ce va fi după pensionare, e omul care aduce cartea. Domnul Ionică Boca a fost lucrător în comerțul alimentar, dar, iată, s-a reprofilat într-un fel pe care omul acesta, atît de apropiat sufletului meu, mi-l explică sincer și convingător: „Tot hrană distribui, dar asta-i altfel de hrană, e hrană sufletească și asta e mult mai mult… Domnule, eu, cînd am o carte în mînă, tremur de emoție, mă simt alt om, iar atunci cînd sun la ușa unor concitadini de-ai mei – doctori, profesori universitari sau de liceu sau învățători, ingineri, sau pensionari sau elevi, adolescenți – nu-ți închipui ce bucurie simt să le înmînez cărțile cerute! Atunci știu că fac o treabă deosebită, de mare onoare și de mare cinste pentru mine”. Amicul meu nu-i „titrat”, nu are nu știu ce facultăți, studii superioare, academice, dar e un împătimit al cărții. Să-i vedeți biblioteca de acasă…! Sau să vedeți bibliotecile celor doi fii ai săi – Puiu și Ady – ingineri, pe care-i știu de cînd s-au născut! Asta-i, dragostea de carte se transmite din tată în fiu, devine, în cele din urmă, „ereditară”, așa îmi place să cred. Dar mă întorc la prietenul meu Ionică Boca și încerc, pentru o clipă, să trăiesc sentimentele lui atunci cînd sună la ușa unor concitadini precum profesorii Andrei Paraschivescu sau Gabriel Puiu, sau doctorii Valentin Zichil și Maria Cotruță, sau la ușa unor politicieni cum e Dumitru Brăneanu, sau la ușa unor pensionari ca Gheorghe Timofte sau Dumitru Salomia, închipuindu-mi bucuria ce i se citește pe față atunci cînd, din coșul acela legat de bicicletă, ia pachetul de cărți și-l înmînează ca pe o ofrandă adusă Luminii… Și mă liniștesc și-mi spun că va fi mai bine cînd aflu, de la omul acesta onest și muncitor, care e domnul Ionică Boca, „distribuitor de carte”, că împătimiții Cuvîntului Scris din urbea mea sînt destul de mulți și că-l așteaptă, cu emoție și bucurie, să le bată în ușă… – și o face, cu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!