Omul care nu sfințește locul

VALEA părăsită a UZULUI

• una dintre cele mai frumoase zone turistice din Bacău este în paragină n deși natura încîntă orice trecător, nimeni nu a reușit să dezvolte vreo afacere ca să atragă turiști n principalul motiv ar fi acela că în zonă nu există apă potabilă și curent electric, iar drumul pînă acolo este aproape inaccesibil n singurii „musafiri” sînt copiii din localitățile vecine, care fac drumeții cu bicicletele, sau oamenii din Dărmănești, care vin să culeagă coarne, bureți sau plante medicinale n localnicii susțin că turiștii trebuie atrași și cu povești și legende specifice zonei

„Doamne, dar aici parcă e Raiul pe Pămînt! Aer curat, răcoare, apă de munte brazi și flori. Tare mi-ar fi drag să vină turiștii străini, să își facă vacanțele aici. Ar avea ce să vadă! Problema e că neamțul își omoară mașina pînă aici? Prin hîrtoapele astea? Se spală pe mîini cu apă din bidon? Stă seara la lumina lumînării și a felinarului? Ungurii, polonezii, cehii cînd vin p’aici zic că o să se mai întoarcă, atunci cînd ‘om avea apă la chiuvetă, curent la priză și drumuri asfaltate. Toți spun că peisajele sînt ca din basme, dar condițiile… vai de mama lor! Ș’apoi, neamțul cînd dă un ban, vrea să aibă de toate!”

Așa povestește Liliana Colomeț, o femeie de vreo 40 de ani, născută și căsătorită în zona Văii Uzului. Aceasta explică cum a încercat, ani de zile, să demareze un proiect de dezvoltare a turismului la Coada Lacului, a pierdut cîteva zeci de milioane de lei, și într-un final, a fost respins. Ea e de părere că zona nu se va dezvolta niciodată turistic pînă nu va avea apă potabilă, canalizare, curent electric, telefon. „Trebuiau zeci de aprobări de prin toate părțile. Am făcut niște căsuțe ca să cazez turiști. Frumoase, n-am ce zice, și cochete, așa ca să se simtă omul bine! Problema e că am fost obligată ca fiecare căsuță să aibă grup sanitar propriu cu duș. Aș fi făcut tot ce îmi cereau, dar de unde apă curentă? Chiar dacă sîntem la cîțiva metri de barajul de la Valea Uzului și lîngă ditamai apa curgătoare, nu avem strop de apă la chiuvetă. Pe lîngă asta, mai e și problema curentului electric! Noi seara folosim generatorul. E pe bază de benzină. Consumă de mă usucă! Mai bine de un litru pe oră! De unde frigider, de unde congelator? Am și eu o ladă frigorifică! Cum să se dezvolte turismul, dacă sîntem ca vai de mama noastră?! Nu știu dacă mai sînt în țară zone și fără curent electric, și fără apă curentă! Nici semnal la telefon nu am! Nimeni nu vrea să ne ajute, să ne sprijine cu vreun ban. Noroc că un șef de la Bacău și-a făcut o vilă mai la deal și atunci a mai aranjat el treburile, ca să se mai pietruiască puțin drumul”, explică femeia. Aceasta povestește că Valea Uzului este vizitată cel mai mult de elevi, studenți de la Biologie, care fac practică, de vînători sau împătimiți ai pescuitului. „Astă-vară a venit un profesor cu o clasă de elevi. Au aprins focul și au făcut un ceaun de 50 de litri de ciorbă. Tare bine s-au mai simțit! S-au distrat pînă în ziuă”, povestește femeia. Uneori mai vin și copiii cu bicicletele din localitățile vecine ca să culeagă bureți, plante medicinale și coarne. Ea recunoaște că, din cînd în cînd, mai vin și turiști străini, dar doar aceia care vor să se relaxeze total. „Cine vine aici o face doar ca să nu mai audă nici de telefon, nici de radio, sau de televizor. E o liniște deplină! Și aerul, tare!”, spune aceasta.

Furtuna a făcut ravagii

în zonă, vîntul puternic de zilele trecute a rupt sute de copaci. Tot atunci au căzul la pămînt și stîlpii de telefon de pe marginea drumului. Ca și cum nu ar fi de ajuns că în zonă nu este curent electric și apă potabilă, s-au întrerupt și cele două posturi telefonice care existau: cel de la tabără și de la Ocolul Silvic din Dărmănești – „La chibritărie” – după denumirea pe care o știu localnicii. „Cred că acum au refăcut firele de telefon! Am văzut o mașină de la telefoane trecînd pe aici. Dar stîlpul și acum stă în drum. Eu l-am lăsat acolo, că am zis că e al celor de la Romtelecom, și or să vină să îl ia”, ne-a spus Iulian Colomeț, soțul femeii.

„Doamne, ce povești!”

De la mic la mare, oamenii de pe Valea Uzului cunosc tot felul de legende de-ale locului. Eugen Ichim a fost pădurar mai bine de 30 de ani. Omul este convins că mulți turiști vin doar ca să asculte poveștile zonei. „Mai ales turiștii străini sînt interesați de tot felul de ciudățenii. Doamne, ce de povești! Ei vor să afle cît mai multe lucruri despre Valea Uzului. Chiar îmi zicea un ceh: «Cum, dom’le, aveți asemenea peisaje, așa povești și nu aveți turiști?!» Na, ce să-i faci? Asta e!”, afirmă bărbatul. Acesta începe să ne depene și nouă cum, acum mai bine de o sută de ani, acolo era satul Poiana, în care trăiau peste 200 de familii. De la un incendiu mare, localitatea a ars aproape în întregime. „Bunicii mei povesteau cum fugeau oamenii prin păduri de frica flăcărilor! Prințesa Știrbei avea aici domenii mari. După incendiu, ea a venit și a spus că îi va împroprietări pe acei flăcăi care se vor însura primii. De fapt, prin zona asta se făcea trafic mare de gaz și petrol. Prințesa a spus băieților că le dă pămînturi multe, dar să fie cu ochii în patru pe tîlharii care fură. Acolo, în munte, era o piatră mare, ca un platou. Acolo stăteau băieții ăștia de pază, că prin dreptul platoului treceau hoții de gaz. De fapt, prințesa Știrbei a fost cea care a refăcut localitatea după incendiu”, explică pădurarul. Unii spun că pe Valea Uzului erau mine întregi de aur. Bătrînii și acum își mai amintesc cele trei mine în care intrau bărbații și ieșeau cu prețiosul metal. „Au mai venit și acum cercetători și au căutat aur! Nu au găsit nimic! Și eu de cîte ori nu am intrat în găurile alea din pămînt! Uite că nu m-am mai îmbogățit! Eu știu ce or fi văzut bătrînii ăștia în tinerețile lor?”, spune pădurarul Ichim.

Animale, cît lumea

Pădurarul povestește că nu o dată s-a trezit cu tot felul de sălbăticiuni în curte. El spune că de multe ori, iarna, haite întregi de lupi urlă la cîțiva metri de gospodăria sa. „Lupul e lup! Prinde cîte o ciută și o trage pe gheață pînă aici, aproape! Apoi o mănîncă într-o clipă!”, explică el. Ichim își amintește cum a dat în curtea sa nas în nas cu ursul. „Era orb, bietul animal! A dat cu nasul de o cutie de vopsea roșie de prin magazie și s-a mînjit tot. Ziceai că e împușcat în cap de roșu ce era. Dar era blînd tare! Vecinii mei îi dădeau să mănînce mere, varză și cartofi! Doamne, ce blînd era! Dacă fiul meu pleca să se plimbe prin pădure, ursul mergea în urma lui! Se învățase cu oamenii!”, își amintește pădurarul. Acesta nu a uitat cum, cu doar cîteva minute înainte de cutremurul de 1977, a văzut un urs cum alerga agitat prin pădure. „Eu eram în pîndă prin pădurea Bărzăuței. Am auzit la un moment dat un zgomot puternic. Cînd dau cu privirea, un urs fugea de mama focului! Doamne, ce repede fugea! A luat-o înot prin apă, de ziceai că e un șarpe. Iute foc! Niciodată nu văzusem un animal așa de agitat! La cîteva minute, au anceput să se miște munții! Animalul simțise că urma să vine cutremurul!”, își amintește pădurarul. Omul povestește de toate cîte a văzut în viața sa. „Toamna să veniți la boncănitul cerbilor! Sau vara, la pescuit de păstrăv! Au populat acum și cu știucă! Să veniți la pescuit!”, mă îndeamnă omul.

„Investiția ne depășește!”

Doresc să aflu de la Dumitru Cojocaru, primarul orașului Dărmănești,
dacă există vreo „portiță salvatoare” pentru turismul din Valea Uzului.
Acesta e sceptic în ceea ce privește viitorul zonei. „Nu vă pot spune
nimic bun deocamdată. Nici măcar de drum nu se ocupă nimeni. Ce
să-i faci? Este drum județean. Noi am depus documentația la
Consiliul Județean și acum așteptăm răspunsul! Sincer, nu mai cred
în minuni! Sînt pesimist! Chiar foarte pesimist! Nu depinde de noi.
Investiția ne depășește! Unii și-au mai făcut cîte un popas turistic, dar
nu vine nimeni atata timp cît drumurile sînt foarte proaste!”, susține
primarul. Insist să îmi spună dacă a venit pînă acum vreun investitor
în zonă. Răspunsul primit e un „Nu!” categoric.

„Nimeni nu știe de noi!”

Revin la nea’ Ichim și îl întreb care ar fi locurile cele mai frumoase din partea locului care ar putea fi vizitate de turiști. Bărbatul se uită la mine și răspunde: „Păi, hanul Poiana Uzului, dar e în renovare de multă vreme. Tabăra, dar nu mai e funcțională de cîțiva ani. Mai sînt multe cabane, dar tot fără apă și curent! Păcat că avem aici, la cîțiva metri, o cascadă frumoasă! Mai e și lacul de la Valea Uzului, Bărzăuța, Țiganca, Apa Roșie. Bătrînii spun că în primul Război Mondial apa era foarte roșie de la sîngele celor răniți, de aici îi vine numele!”. Omul regretă că mai nimeni nu e interesat de poveștie Văii Uzului! „Doar turiștii vor să mai audă și de astea! Ar fi bine să știm să îi atragem! Dar nimeni nu dă vreo mînă de ajutor!”, ridică omul din umeri. Plec din curtea lui nea’ Ichim pe același drum plin de gropi și praf. Aer curat, apă de munte, brazi căzuți în mijlocul drumului de la furtună. Ajung la redacție și deschid calculatorul. Curioasă, încerc să văd dacă găsesc pe internet Valea Uzului, România. Nimic! Site-uri întregi cu imagini din Polonia, Greica, Bulgaria, Croația. Tarife, locuri de cazare, condiții, cu explicații în mai toate limbile pămîntului. Foarte multe, în română! (Olimpia FILIP)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!