Eroii cerului românesc (2) Ce putea gîndi un pilot pentru care în trei-patru misiuni pe zi, de mai multe ori în aceeași misiune, lupta însemna EU sau EL, NOI sau EI!? Îndîrjirea conștientă îi spunea că trebuie neapărat făcut ceva pentru a învinge. Prețul era VIAȚA. Atunci, acei copii de 20 – 25 de ani nu se gîndeau la golul sau greața care se ridica în gît, la gura și buzele uscate, la transpirația care, iarnă sau vară, se scurgea de pe costumul de zbor în cizme. După o scurtă crispare pe comenzi intrau în luptă. Abia după aterizarea de „ACASĂ” sau de „AIUREA”, cu avionul ciuruit de schije și proiectile, surprins de căldura sîngelui de la vreo rană, da voie fricii să apară. Palid și buimac, își aprinde o țigară. Frica durează doar atît cît, cu entuziasm, povestește celorlalți cum a fost. Cînd a terminat, este pregătit sufletește pentru următoarea misiune. Și tot așa…pînă la sfîrșit. Sfîrșit de război.
Pentru Corpul Aerian Român, care a luptat în subordinea operativă a Armatei 5 Aeriană Sovietică după 9 septembrie 1944 pînă la 10 octombrie, bilanțul arată astfel: în sprijinul operațiunilor de concentrare și ofensivă din Ardeal au acționat pentru Armata 4 Română, Armata 6 Blindate și 27 Sovietică din Banat și Armata1 Română; a executat 401 misiuni cu 1613 ieșiri avion, 273 tone bombe lansate, 17 lupte aeriene, 37 victorii aeriene omologate. Și acestea în condițiile mărturisite de piloți: „Să ne plîngem de frig sau arșiță? Aceasta n-am făcut-o niciodată… Am lucrat în cîmp deschis, în corturi, rar se întîmpla să găsim, pe unde umblam, bunkere sau cîte o dărîmătură de construcție sau baracă fără geamuri și cîteodată chiar fără acoperiș, în care ne înghesuiam și ne făceam munca”.
În noaptea de 8 spre 9 mai 1945, pe un teren de zbor din apropierea orașului balnear de la poalele munților Povozky Inovec, elegantele G-uri, cumplitele Hensche-e, gheboasele Stukas-uri, obositele IAR-uri dorm sub liniștea propriilor aripi. Motoarele se răcesc în noaptea de primăvară, piloții redevin oameni, și bărbați, și copii, și… uită o clipă războiul! Dacă se poate uita! Căci în fiecare seară trebuie să-l uiți… spre a-l putea înfrunta în dimineața zilei următoare. Dar… nu! În dimineața zilei de 9 mai, NU! Era ziua capitulării germane!
Corpul Aerian Român primește misiunea de a supraveghea continuu circulația pe șosele și căi ferate pentru a se putea controla respectarea condițiilor de capitulare și trebuie să fie pregătit să sprijine cu foc trupele terestre în cazul reacției inamicului și atacului transporturilor importante în retragere. În aceeași lună mai 1945, într-o fotografie făcută pe aerodromul Picstany s-a imortalizat modest, dar sigur, PACEA: un adjutant aviator din Grupul de Asalt în fața avioanelor aliniate și tăcute, cu tălpile cizmelor de zbor pe iarba Pămîntului, descoperit, într-o cămașă de uniformă, cu mîinile aduse în față, spre viață, avînd în căușul palmelor cireșe „de lună” coapte. Culoarea, aroma lor gingașă și frapanta lor noutate, dar și continuitatea exprimau simplu, complet și complex o viață de pilot, de luptător pentru viața sa. Dar și a altora. De sus și de jos l-au văzut orașele, așezările, podurile, ruina, sărăcia, înfometarea, temătoarea încredere și bucuria. Acum, cu oboseală, dar mulțumire, cu înăsprire, dar cu nerăbdare și ustensile de toaletă în spatele blindajului scaunului, și cu „marea avere” a dobîndirii victoriei se întorc ACASĂ. Se întorc! Munții Slovaciei, Pusta ungară, Piemontul și apoi zările de creste molcome ale Apusenilor noștri. Avioanele alimentează pentru ultima oară, pornesc motoarele, rulează, se desprind și trec în zbor de salut peste aerodrom și orașul frumos, dar nu al lor. Sub aripile peticite, dar puternice și rezistente, prin aerul albastru, limpede și subțire se leagănă pămîntul eliberat: ȚARA! Apare Oradea, apoi Turnișorul și, în sfîrșit, Bucureștiul. Avioanele bubuie cu nebunia revederii peste, și dincolo de marele trup al Capitalei, după care, cuminți, se așează în iarba din capătul aerodromului, spre hangare. La aerodromul Popești – Leordeni nimeni – doar două-trei femei care erau cu vitele la păscut i-au întîmpinat cu flori de cîmp. Flori frumoase, din pămîntul românesc, pentru primirea unei unități de aviație românești care se acoperise de glorie într-un întreg război. Autoritățile erau ocupate de cu totul alte lucruri.
Drept bilanț, voi sublinia că efectivele angajate de România în cele 263 de zile de război antihitlerist o situează pe locul patru în lume: 558.536 luptători, din care 73.667 la aeronautică. Pierderile suferite evidențiază dinamismul și duritatea încleștării și exigențele unei ofensive permanente. Nu este cazul să dăm cifrele exacte ale pierderilor. Nici nu sînt pierderi! De ce? Pentru că în numele conștiinței lor curate s-au bătut cu dușmanul și au făcut mai mult decît li s-a cerut și le-a stat în puteri. Au făcut-o după cum au crezut, spre reușita țării. De fapt, sînt ceea ce a cîștigat Țara: EROI.
Sînt cele mai frumoase și mai reușite dovezi ale continuității simțămîntului de luptător aparținător unei străvechi și nobile ramuri ale lui „hommo sapiens” pe teritoriul Daciei. Așadar, domnilor aviatori, n-ați făcut decît să contribuiți definitiv și covîrșitor la înfrîngerea unor puteri distrugătoare pentru alții. Indubitabil și incalculabil, ați ferit de moarte viețile altora și v-ați eliberat Țara. „Luați, primiți umile flori și coborîți voi, extraordinarii, din extraordinarele voastre avioane de vînătoare! Căci n-a fost o „vînătoare”, ci eliberarea țării voastre a fost întîi”. (comandor aviator (r) Mina HURDUGAN)
Lasă un răspuns