PAMFLET

Guguștiucul de lângă noi (I)

„Într-un cuib pe-o rămurică/ Stă o blîndă păsărică/

Este un pui de guguștiuc / Rămas singur cu bucluc./

Pe pui l-au părăsit părinții / Din motive neștiute/

Eu am rămas singurel / Ca un Cocoșel de munte”.

(Jean Ciută, „Eu și puiul de guguștiuc”)

O întîmplare banală ne-a atras atenția asupra neobișnuitului volum

al profesorului Jean Ciută: „Reverberații memoriale sau jurnal al

vieții mele”, apărut în anul 2002, la Editura Ion Borcea. Răsfoindu-l,

întîi cu neîncredere, apoi cu un interes și o curiozitate din ce în ce

mai mari, am sfîrșit prin a-l citi în întregime, lectura provocîndu-ne

cele mai contradictorii sentimente. Am rîs în hohote, am zîmbit sau

chicotit, ne-am întristat și revoltat, într-un cuvînt am trăit intens.

Pesonajul e însuși autorul, firește, doar avem de-a face cu niște

memorii. Și aici stă farmecul acestei cărți „unice”. Cît de sincer

poate fi cineva cînd vorbește despre el? Ei bine, autorul nostru este

de o sinceritate cuceritoare, de o naivitate și inocență incredibile.

Nu are nimic de ascuns, ni se dezvăluie așa cum e, fără false

rețineri sau pudori. Personaj complex și, în același timp, de o

simplitate dezarmantă, interesant tocmai pentru că nu e produsul

imaginației autorului, ci un seamăn al nostru în carne și oase.

Întrebarea care ți se strecoară în minte și stăruie este: cum e

posibil? Astfel de oameni s-au ocupat de educația copiilor noștri?

Mai sînt și alți „fruntași politici” asemenea lui? O altă întrebare se

insinuează perfid, pe măsură ce înaintăm în lectură: ce l-o fi

îndemnat să purceadă la anevoioasa întreprindere? Autorul ne

lămurește însă, fără echivoc: mama soacră „m-a încurajat mult să

scriu și se lăuda cu scrisul meu”. Iată, aici e tot secretul, avem de-a

face cu o mamă soacră, nu o simplă mamă, se știe că mamele sînt

subiective cu odraslele proprii, pe cînd soacrele, ehei, nu-i de colea

să te prețuiască soacra! Nu e însă singura, căci Sara (soția lui

Samy Waisman) din Israel îl consideră pe autorul nostru „un fel de

Ion Creangă”. Așadar, Nică a lui Ștefan a Petrei din Humulești și

Jean fiul lui Ghiță a Zavastiței din Arămești. Avînd aceste repere

privim cu alți ochi întîmplările din copilăria viitorului profesor.

„Dominat de mic de către ceilalți doi frați”, în primii ani copilul a

„avut ca principală preocupare – păzitul oilor”, dar sîntem asigurați

că se „manifesta plictisit de o atare îndeletnicire”. Înțelegem astfel,

de ce a „evoluat cam timid și nu cu prea multă personalitate

infantilă” și a „devenit mai puțin comunicativ și cu o trăire mai

singulară”. Similitudinile cu celebrul text al lui Ion Creangă nu se

opresc aici. Generații întregi de copii s-au amuzat copios de

pățaniile sale cu pupăza din tei. Așa că apreciem simpatia lui J.C.

pentru păsăretul autohton – cocoșei, cuci și guguștiuci – folosit

adeseori ca termen de comparație pentru sine ori pentru alte

persoane. Autorul nu uită micile furtișaguri din copilărie (și Nică a lui

Ștefan a Petrei a avut o problemă cu cireșele). Prins asupra faptului

de proprietar, care-i aplica o corecție, acesta, „un lipovan roșu cu

barba mare” este reclamat, identificat de micuț, bătut de tatăl său și

predat poliției, doar nu putea fi decît un „bolșevic” și apoi aceasta

„era reacția românilor față de ruși, fiindcă lipovenii erau socotiți tot

un fel de rusnaci”. Anii trec, și eroul nostru evoluează, astfel că,

licean fiind, jocul se transformă în obișnuință: „Obișnuiti ca să

ciupim cîte ceva din magazin am provocat suspiciune și într-o

seară, la plecare, control-perchezițional”(sic!). Ne liniștim însă, cînd

aflăm că nu furase decît mărunțișuri, „săpunel, șocolăți, bomboane

etc”. Și sîntem pe deplin edificați, căci „tentația era mare, vîrsta își

spunea cuvîntul și educația se făcea în focul luptei cu tentația”. Ca

să nu rămînem cu vreo nelămurire în ceea ce-l privește, autorul își

face un portret complet: „Mai mic între frați, nu prea bine echipat, cu

o fizionomie fizică (sic!) mai puțin reușită ca a celorlalți frați, nu prea

aveam curajul să mă avînt în dragoste. Dar natura, providența sunt

foarte caritabile și prin compensație mi-au atribuit calități spirituale,

de natură să compenseze eventualele minusuri fizice”. Înclinăm a

crede că există o legătură între statura fizică și morală a autorului și

predilecția sa pentru diminutive, odată ce volumul abundă de

cuvinte precum: pastiluță, bolnăvioară, trebușoară, cuțitaș, săpunel,

butoiașe, bătrîiori, frățiorul, cumnățica ș.a. Pe lîngă acestea, textul

este împănat de agramatisme, expresii al căror sens îi este complet

străin, epigrame și versuri proprii, pilde și cugetări așișderea, toate

de un haz nebun, la o privire superficială. Să citim împreună cîteva:

„Fața lumii se tot schimba și ne ustura la limbă”; „Toate trec, toate

se șterg, înainte Goldenberg”; „Singurel ca mine nu-i decât puiul

cucului. Din trei fete cucuiete, mă uit numai la perete”; „Dar românul

dâmbovițean, tot pervers și centrifug rămâne” etc.

Intuind parcă faptul că pe măsură ce vom înainta în meandrele

„reverberațiilor” sale „memoriale”, tot felul de întrebări ne vor da

tîrcoale, autorul nu dorește să avem vreun dubiu „asupra genului de

prezentare a acestor Memorii”, mărturisind că a fost „influiențat în

parte și de lectura recent făcută asupra Memoriilor-Jurnal ale lui

Constantin Argetoianu”. Deși îi recunoaște acestuia talentul literar,

Jean Ciută consideră că „abundența genealogiilor cunoscuților,

prietenilor, colegilor fac și lectura cam anostă și nici nu prezintă

interes cunoașterea tuturor acelor familii de boieri sau parveniți cu

un rol sau fără vreun rol în viața politică, economică și socială a țării.

Atunci cînd persoana amintită a avut un anume rol în societate, fie

el pozitiv sau negativ, se justifică și genealogiile, analogiile. Contrar,

nu văd necesitatea cunoașterii de către posteritate”. După această

clară explicație, nu ne mai putem îndoi că elaborarea unui capitol

de șase pagini, intitulat „Arborele genealogic”, cu descrierea tuturor

ascendenților și descendenților familiei Ciută, cuprinzînd nume

neaoșe românești, precum Ploșniță, Ciumașu, Căprioara, Ouatu,

Negură, Bute ș.a., la care se adaugă alte multe pagini care-i trec în

revistă colegii din clasele primare și pînă în prezent, prietenii,

vecinii, elevii pe care i-a meditat, cu părinții, frații ori copiii lor, și

chiar lista persoanelor care au avut cinstea de a primi felicitări de

Anul Nou 1996 de la eroul nostru, e absolut necesară posterității.

Cariera sa didactică și activitatea științifică, considerate de J. Ciută

ca fiind de excepție, nu le detaliem, ignoranța noastră privind

îndeletnicirea albinăritului în Evul mediu, evoluția cabalinelor, în

speță a calului Lipitzan la Răcăciuni, precum și a Societății de

retrologie agrară, recunoaștem, este totală. Ceea ce ne-a interesat

însă, a fost implicarea autorului în politică, aspect la care ne vom

referi în continuare. (Marilena Donea)