Patima amintirilor

Singurătate în doi

Marii actori ai arenelor gazonate și-au început recitalurile cu balonul rotund la Goleo german transformat în evenimentul cel mai fierbinte al acestui început de vară cu promisiuni neîmplinite, dar deosebit de cald din perspectiva vrăjilor pe care gladiatorii cu crampoane le-au pregătit pentru zeci de miliarde de fani de pe întregul mapamond. Nu-i vom numi aici, pentru că ne sînt cunoscuți. Și vom părăsi pentru cîteva momente Berlinul, Munchenul, Leipzigul, Hanovra, Dortmundul și celelalte orașe devenite citadele ale campionatului mondial de fotbal pentru a poposi la… Buhuși – urbea discretă în care o inimă împătimită de frumusețea jocului de fotbal întreține flacăra speranței și patima amintirilor din anii tinereții unui om dăruit cu întreaga ființă acestui sport:

Profesorul Mihai Nemeș. Un nume cunoscut și stimat de buhușeni. Ceea ce reprezintă acest om pentru oraș și oamenii săi se poate deduce din raportarea acestuia – chiar și sumară, la întreaga arie de personalități ale orașului în care nu este deloc ușor să configurezi o individualitate fără a găsi în centrul de iradiere spre vîrful unui domeniu profesional, cultural, artistic sau sportiv semnificațiile particulare de valoare ale fiecăruia.
Pasiunea și dăruirea frenetică găsesc, întotdeauna, o cale de valorizare a proiectelor la nivel pragmatic și compartimentează preocupările, atribuindu-se întîietatea celor ce sînt călăuzitoare spre scopurile către care se tinde cu perseverență. Acesta a fost îndreptarul care l-a făcut pe Mihai Nemeș să contribuie la întregirea efigiei orașului. Pentru fotbalul local, și nu numai, pentru sport – în general -, fotbalistul și profesorul de educație fizică Mihai Nemeș – în toată viața sa răsfrîntă între școală și arenele sportive – a demonstrat că preocuparea obsesivă de a se realiza o autodepășire în curba ascendentă a performanțelor nu exclude vocația, dar nici nu este singura condiție redutabilă – șlefuirea care dă scîntei luminoase diamantului făcîndu-se prin muncă, dîrzenie, dar și prin renunțări. Așteptatul la colț ca să cadă cineva în genunchi pentru a-i fi luat locul, precum și necutezanța de a-l ajunge pe acesta din urmă și a-l depăși apoi, pentru Mihai Nemeș nu s-a numit o virtute, ci o pierdere de timp.
Au fost, sînt și vor fi oricînd sportivi pentru care stadioanele, arenele, ringul reprezintă cristelnița în care ei și-au vărsat sudoarea și s-au făcut corifei. Un astfel de sportiv a fost și Mihai Nemeș-Buțu – așa cum îl aclamau tribunele -, un spiriduș cu duh serafimic, un neastîmpărat care a frămîntat gazoanele și care avea argint viu în încheieturile genunchilor, praf de pușcă în ristul ghetelor, fulger de heruvim în ochi, zbor de furtună în minte.
A debutat în fotbalul divizionar A în 1952, cînd avea 19 ani, la Dinamo Bacău, fiind promovat de la Textila Buhuși de către cunoscutul și reputatul antrenor Constantin Teașcă – cel care pe atunci pregătea echipa băcăuană. Postul lui preferat – acela de mijlocaș -, i se potrivea cel mai bine, dar nu rareori țîșnea ca din pușcă pe extreme, avîntîndu-se spre poarta adversă ca o fiară scăpată din șfac. A jucat o perioadă și la „Știința”, timp în care a urmat cursurile Facultății de Educație Fizică din localitate. După obținerea licenței, în 1973, revine la Textila Buhuși ca antrenor-jucător și, în paralel cu fotbalul, va desfășura și activitate didactică la Școala nr. 1 din oraș.
în campionatul divizionar A Mihai Nemeș s-a înfruptat din belșug din gloria fotbalului acelei perioade, alături de coechipieri cum ar fi Ghiță, Bucur, Iosif Lazăr, Rădulescu, Gram, Anghel Florian, avînd la „timonă” și alți antrenori, precum Gică Nicolae, Streinbach, Mărdărăscu. în acea întreagă perioadă – fotbalistul Nemeș s-a retras din activitatea competițională la vîrsta de 35 de ani – a zguduit plasele porților străjuite de portari cu renume, dar nu poate uita mai ales „torpilele” care au trecut pe lîngă Voinescu.
Buțu (Nemeș) a fost idolul buhușenilor. Acum, mulți dintre cei care îi datorează extazul, nebunia dulce-amară trăită pe gazonul fierbinte al luptei sportive l-au uitat. Scolioza, reumatismul îi moleșesc pasul, dar el își păstrează în continuare simțul demarcării și cutreieră, singuratec și îngîndurat, aleile Buhușiului. Mulți, prea mulți concitadini nu știu că trecătorul acesta are inima cuprinsă de convulsiile amintirilor. A fost fotbalistul ovaționat de tribune, jucătorul care nu a fost eliminat o singură dată din joc; a fost coechipierul respectat de ceilalți jucători și de antrenori, căpitanul de echipă și fotbalistul care și-a respectat adversarii și a dobîndit o singură avere: aplauzele spectatorilor.
Uneori se întîlnește la Biblioteca orășenească cu fostul arbitru de fotbal Vasile Riter, iar după ce răsfoiesc vrafurile de ziare deapănă amintiri împreună cu bibliotecarul Dan Silvaș. „Dacă toți fotbaliștii ar fi avut temperamentul și conduita sportivă a lui Buțu, arbitrilor nu le-ar mai fi trebuit fluier și cu atît mai puțin cartonașe galbene și roșii” – ține să mărturisească Vasile Riter, el însuși abandonat din ce în ce mai mult uitării și nerecunoștinței.
Pentru Buțu-Nemeș ecourile tribunelor s-au stins de mult. Nu și pasiunea care i-a animat viața și i-a conferit un sens. Iar amintirile trăiesc la fel de mult cu cel care le-a dat substanță și profunzime… (Aurel V. ZGHERAN)r

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!