2. O ofertă de donație condiționată
Principalul motiv pentru care dramaturgul Ion Luca nu are o casă memorială, nici pînă în prezent, a fost „Oferta de donație” a fiicelor sale, Alexandra Luca și Elena Cartas, către „Muzeul orășenesc Vatra Dornei”, din 25 iulie 1973; adică la un an după decesul scriitorului (30 ianuarie 1972). Și mai ales modul în care a fost redactat și aplicat.
Documentul mi-a fost încredințat de doamna Elena Cartas, împreună cu „Inventarul bunurilor rămase de la scriitorul Ion Luca, la Vatra Dornei, strada Parcului nr. 37”, pe care le-am folosit în zilele de cercetare a Fondului Ion Luca, la Muzeul județean Suceava, în vara anului 1984, avînd la mine și o „Declarație – acord” semnată de mine și doamna Cartas, prin care domnia sa solicita conducerea Muzeului „să pună la dispoziția (mea)… manuscrisele, scrisorile, fotografiile și alte obiecte menționate în procesul verbal de ofertă”. Documentul nu era semnat decît de fiicele scriitorului. Nici un alt martor și nici vorbă de vreun reprezentant al Uniunii Scriitorilor, al cărei membru era Ion Luca. Și totuși nici măcar o semnătură de primire din partea oficialităților locale. Ce stipulează această ofertă? Mai întîi, motivația ei: „Animate de dorința de a valorifica moștenirea de la tatăl nostru – se scria în preambulul ofertei – care în decursul celor 50 de ani de activitate a lăsat un număr important de lucrări, parte tipărite, parte în manuscris, hotărîm prin propria voință să donăm… Muzeului orășenesc Vatra Dornei, bunurile moștenite de la tatăl nostru etc…”
Așadar, „hotărîm prin propria voință?” Desigur, e de crezut această „proprie voință”, dar doamna Cartas îmi declară altceva: în condițiile unor vremuri de iarnă (ianuarie 1972), cînd sicriul lui Ion Luca a fost transportat de la București la Vatra Dornei, unde a fost înmormîntat, cu sprijinul efectiv al Uniunii Scriitorilor, fiicele dramaturgului nu aveau posibilități materiale, nici pentru înmormîntarea, nici pentru transportul bunurilor moștenite de la tatăl lor, la Bacău. Singura dorință a lor a fost ca „donația sa să constituie o secție a Muzeului din Vatra Dornei, ca fond documentar și memorial, care să funcționeze în mod obligatoriu în întregul imobil, în care a locuit pînă la sfîrșitul vieții, scriitorul”. Și fiicele scriitorului mai adaugă ceva foarte important: „Nici una din piesele donate să nu fie înstrăinate, sub nici o formă, ele servind numai pentru studiu la sediul fondului” și „să nu se accepte nimănui să scoată din imobil nici un obiect”. Dorințe sau condiții care nu s-au respectat. Fiindcă, atîta vreme cît au fost expuse în imobilul de pe strada Parcului nr. 37, din Vatra Dornei, au dispărut mai multe „obiecte”. Și la scurt timp după donație, biblioteca cu cărțile și manuscrisele dramaturgului, corespondență, fotografii etc., au fost transportate la Muzeul de istorie din Suceava. Iar cu mobilierul din vilă, obiectele personale, îmbrăcăminte, lenjerie etc (circa 120 de nr. în inventar), nu se știe ce s-a întîmplat după instalarea unui „sportiv” (persoană însemnată a vremii) în tot imobilul. Astfel încît, de înființarea unei case memoriale în acest imobil nu mai putea fi vorba. Și odată cu înmormîntarea scriitorului Ion Luca în cimitirul din Vatra Dornei și a operei sale în depozitele Muzeului de istorie din Suceava, dramaturgul era sortit să fie dat uitării. În timpul cercetărilor mele din 1984 asupra fondului documentar Ion Luca de la Suceava, s-a mai întîmplat ceva: conducerea Muzeului de istorie, mai exact d-l Nicolae Cârlan, muzeograf, care răspundea de acest fond, ca să justifice transferul lui de la Vatra Dornei, a redactat o nouă „Ofertă de donație” din partea fiicelor scriitorului, și un nou inventar, obligîndu-le să le semneze (chiar fără să le citească, după cum declara doamna Cartas) și fără să le lase vreun exemplar, cum ar fi fost legal. În convorbirea pe care am avut-o cu doamna Cartas, în vara anului 1984, domnia sa mi-a declarat clar: „Nu mi s-a dat nici un exemplar, dar le-am semnat, fiindcă am văzut și semnătura surorii mele de la București. Nu cred să fi fost autentificate”.
Așadar, un transfer ilegal al Fondului Ion Luca, pentru ca să nu-l numim altfel, realizat de Muzeul de istorie din Suceava, în dorința firească de a-și îmbogăți depozitele cu asemenea vestigii din patrimoniul spiritual național, ce s-ar fi cuvenit Bacăului, unde Ion Luca a trăit și a creat opera sa timp de peste 50 de ani, și ai cărui părinți se trag din acest județ (satul Mânzănești, comuna Poduri). Prin aceste manevre, Muzeul din Suceava a reușit să tergiverseze înființarea unei Case memoriale Ion Luca la Bacău, ca și la Vatra Dornei, oferind doar concursul la organizarea sărbătoririi dramaturgului la împlinirea centenarului, în 1994. Iar cînd li se cere vreo piesă de teatru aflată în mai multe exemplare în Muzeu, fie din partea Casei de Cultură și Patrimoniu Bacău, fie din partea Teatrului Bacovia, Muzeul din Suceava răspunde cu mari întîrzieri și oferă piesa respectivă ca o contribuție personală a muzeografului care răspunde de acest Fond. Iar despre un transfer de manuscrise, fotografii și alte obiecte personale ale dramaturgului, către Casa memorială Ion Luca din Bacău, ne-a refuzat categoric, deși, după cum vom vedea în articolul următor, multe dintre volumele tipărite sau dintre manuscrise, se află în depozitele Muzeului din Suceava, în cîte 3-4 exemplare. (M. Cosmescu Delasabar)
Lasă un răspuns