I. Casa memorială Ion Luca, vîndută de nepoții scriitorului
Cercetările mele despre dramaturgul Ion Luca și opera sa au început în urmă cu douăzeci de ani. Înainte de a 90-a aniversare (1984).
Îi întîlnisem silueta elegantă și chipul sobru pe străzile Bacăului, prin anii ’50. Cam în aceeași vreme cînd autorul „Icarilor de pe Argeș” era trecut și în manualele de liceu (Teze provizorii) de limba și literatura română, pe care o predam la Liceul de băieți (Ferdinand), unde studiase și el o clasă de liceu și predase limba latină (1919-1922). Încă de atunci mă intrigase personalitatea lui „popa Luca”, cum îl numeau băcăuanii, dar și faptul că, în anii următori, a fost scos din manualele școlare, iar dramaturgul a intrat într-un con de umbră, odată cu autoizolarea lui la Vatra Dornei, unde și-a trăit ultimii 20 de ani, după care și-a găsit „casa de veci”, mormîntul, în 1972. Așadar, prin 1982-1983, am început să vizitez casa de pe strada Bradului (azi Ion Luca) nr.2, în care a trăit și a scris cele mai importante creații ale sale, timp de peste 30 de ani. Casa în care locuia fiica sa cea mai mică, doamna Elena Cartas, cu soțul ei suferind de „boala lui Parkinson”.
Ceea ce se vede în fotografia din față este numai o jumătate din casele lui Ion Luca, cealaltă jumătate dinspre Est a fost vîndută de cea de-a doua fiică a scriitorului, Alexandra Luca, îndată după moartea mamei lor. În starea în care se afla atunci, ca și acum, cu pereții coșcoviți și acoperișul deteriorat, casa lui Ion Luca n-a fost demolată numai datorită insistențelor domnului Eugen Șendrea, șeful Oficiului de Patrimoniu din Bacău, rămînînd modestă și tolerată în preajma blocurilor noi construite. Iar prin stăruința domnului profesor Ioan Dănilă și a Inspectoratului Școlar, pe peretele dinspre stradă a fost așezată o placă comemorativă, oficializînd astfel Casa memorială Ion Luca, recunoscută ca atare și de autoritățile locale în preajma Centenarului din 1994, cînd i s-au făcut ceva reparații și zugrăveli interioare. Iar în interior s-a amenajat o cameră, cu birou și bibliotecă, în care s-au etalat cărți publicate de scriitor, fotografii, ziare și reviste în care au apărut articole despre opera scriitorului. Oficializarea de care vorbeam mai sus n-a însemnat, însă, o preluare legală a acestei case memoriale ca un local de patrimoniu, nici cu prilejul Centenarului (1994), nici mai tîrziu.
În ceea ce mă privește, eu m-am implicat voluntar în această problemă, pledînd pentru o casă memorială funcțională la Bacău, prin articole publicate în revista Moldova din Iași (1992), ca și în publicațiile locale (Deșteptarea, Ateneu). Autoritățile locale, ca și cele centrale, n-au negat necesitatea și importanța unei asemenea case memoriale la Bacău, dar n-au găsit, și nici n-au căutat, fondurile necesare pentru a o prelua, deși fiica dramaturgului, doamna Elena Cartas, nu pretindea, pe atunci, decît să i se dea un apartament într-un bloc, în schimbul casei și locului de pe strada Bradului. Un delegat al Ministerului Culturii, prezent la sărbătoarea Centenarului, s-a arătat dispus să accepte preluarea casei memoriale, dar ca o donație din partea doamnei Cartas, iar dînsa să devină un fel de custode al acestei case. Ceea ce doamna Cartas n-a acceptat.
În plus, se punea problema unui transfer de mobilier, obiecte personale, cărți și manuscrise ale dramaturgului de la Muzeul de Istorie din Suceava, unde erau depozitate, pentru care s-au făcut demersurile necesare. Dar Muzeul de Istorie din Suceava n-a acceptat să transfere nici un obiect din fondul Ion Luca, motivînd că vor deschide ei o casă memorială Ion Luca la Vatra Dornei. Și această casă memorială nu s-a deschis nici pînă astăzi, fiindcă vila de pe strada Parcului nr. 37 fusese închiriată unei persoane care nu putea fi „deranjată”. Astfel că situația Casei memoriale Ion Luca din Bacău a rămas într-o stare improvizată, nefuncțională. Iar autoritățile locale abilitate au ratat prilejul de a achiziționa acest important local de patrimoniu. Căci, între timp, doamna Elena Cartas, fiica dramaturgului, a decedat (în februarie 2001), iar fiii săi, nepoții lui Ion Luca, au vîndut casa și locul moștenit, cu toate că am întreprins demersuri pe lîngă autoritățile locale (Prefectură, Primărie și Inspectoratul pentru Cultură). Am adresat scrisori, în acest sens, și Ministerului Culturii și Cultelor, Ministerului Educației și Cercetării și Uniunii Scriitorilor din România. Nu mi-a răspuns decît MEC prin adresa nr 15 061 din 23 ian. 2002, în care mi se aprecia „interesul pentru destinul profesorului și scriitorului Ion Luca” și că va încerca „să sensibilizeze instituții din județul Bacău și Suceava spre o mai dreaptă prețuire a aceastui om dedicat cauzelor spiritului românesc”.
Toate demersurile mele (în calitate de autor al primei monografii Ion Luca) au rămas fără ecou. Casele dramaturgului Ion Luca au fost vîndute, cum era și firesc, de către nepoții moștenitori. A fost ratată, astfel, includerea în patrimoniul spiritual al poporului nostru, a unuia dintre cei mai importanți dramaturgi din perioada interbelică. Și prin aceasta, personalitatea sa este condamnată, în continuare, uitării, așa cum a fost condamnată de regimul comunist, după moartea scriitorului (1972). La 30 de ani după moartea dramaturgului băcăuan, autorul „Icarilor de pe Argeș” nu are o casă memorială, nici la Bacău, unde a trăit peste 50 de ani și a creat cele mai importante piese, nici la Vatra Dornei, unde a trăit, autoexilat și însingurat, ultimii 20 de ani. Și totuși, precum spunea într-un interviu IPS Bartolomeu Anania, „Ion Luca nu poate fi uitat la nesfîrșit de o cultură majoră cum este a noastră”. (M. Cosmescu DELASABAR)
Lasă un răspuns