Pavel Ionescu:” În artă, lașul moare de mai multe ori”

Anul 1983 trecea. Ceva insolit, de necrezut pe atunci, se întâmpla la Bacău. Trei tineri muzicieni (Pavel Ionescu, Dorel Baicu și Dorin Gliga) plecau – Dumnezeu știe cum – în Anglia, la Langollen, la un important festival internațional, de unde s-au întors cu „Marele Premiu”, în pofida faptului că nimeni din România nu le acorda vreo șansă. Trei ani mai târziu, membrii „Trioului Syrinx” (căci despre ei este vorba) lansau, la Bacău, primul festival românesc de muzică nouă. Până atunci, România trăise la periferia celor mai vii și mai autentice curente ale artei europene, creația românească fiind interferată de „realismul socialist”, care ne situa cultural în afara istoriei muzicii. Muzica interpretată de „Sirinx”, de Cvartetul „Fagotissimo”, cea din festivalul internațional bacăuan, zguduind și răsturnând obiceiurile noastre, se adresa celei mai subtile dintre inteligențe și ne angaja la o audiție foarte diferită de toate acelea pe care le cunoșteam.

Doi dintre tinerii aritști laureați (Dorel Baicu și Dorin Gliga) sunt acum profesori universitari, iar Pavel Ionescu este directorul- manager al Filarmonicii „Mihail Jora”. Ca solist a concertat pe marile scene ale lumii, iar ca manager a organizat festivaluri muzicale în România, Italia, China, Malta, Germania, Elveția etc.

– Ce anume vă motivează dle Pavel Ionescu să fiți un fel de „homo- musicus”, lansând atât de multe inițiative?
– Am adunat în suflet atâtea comori și frumuseți celeste din muzica lumii (de la preclasici la contemporani) încât mi-am spus că ar fi o lașitate (ca interpret și manager) să nu le restitui publicului. În artă, , lașul moare de mai mujlte ori: de fiecare dată când n-ar vrea să redea semenilor tot ce-i frumos și-am vrea să n-aibă moarte. M-a motivat faptul că din momentul în care am demarat primul proiect totul a mers ca în zicala italiană „cosa nasce cosa”. Un lucru este cert; îmi place ce fac, nu cu efort, ci cu bucurie.

– Care ar fi explicația că un festival de muzică nouă face la Dortmund săli arhipline, iar la Bacău se desfășoară într-un întristător anonimat?
-Explicația trebuie căutată în secolele care ne despart muzical de Germania; prezența muzicii în familie, în școli, în grija pentru formarea tinerei generații. Creația noastră muzicală începe timid cu Dimitrie Cantemir, iar acum muzica a cam dispărut din școli. Fără o bază solidă nu putem avea pretenția ca publicul să îndrăgească și să înțeleagă muzica nouă. Este ca și cum ai sări peste adunare și scădere și ai preda la matematică direct integralele.

– Filarmonica din Bacău are o întinsă reputație internațională. Are acum, puterea de a aborda orice lucrare, oricât de grea din marile creații ale lumii?
– Din momentul în care a dispărut bariera vizelor, filarmonica noastră a explodat pur și simplu pe scenele lumii. Cele peste 2.000 de concerte susținute în străinătate ne-au îmbogățit repertoriul. Faptul că structura orchestrei permite abordarea celor mai importante compoziții a contribuit la atingerea unui înalt nivel artistic. Bineînțeles, rolul dirijorului este determinant. El este liantul sudurii sufletești între directorul de scenă și aparatul orchestral pentru a asigura condițiile unei interpretări la cea mai înaltă cotă.

– Avem în aparatul simfonic interpreți cu evidente disponibilități artistice, sensibilitate, tehnică instrumentală și gândire superioară?
-Din fericire, avem. În ultimii 30 de ani pilonii pe care s-a construit grupul cel mai valoros sunt Dorel Baicu (flaut), Mihai Timofti (fagot), Laurențiu Răducani (corn), Stelian Răsmeriță (contrabas). În componența actuală avem foarte mulți tineri interpreți care au o prezență constantă ca soliști, atât în țară, cât și în străinătate. Ei au crescut enorm în valoare și sunt angrenați în multitudinea de proiecte pe care le-am demarat împreună.