Pe urmele Bădiței Maftei, la Prăjești

Pînă ieri, am fost invidios pe Bădia Maftei. Dacă stau bine și mă gîndesc, cred că voi fi și de aici încolo. Avea o savoare în a povesti cîte fete i-au trecut prin viață, cu cîte se mai întîlnea pînă la ultima întîlnire, încît chiar dacă nu prea credeam, simțeam totuși un fel de ciudată și duioasă furnicătură. Iar pe deasupra, spunea totul într-un grai atît de dulce, de-acasă, moldovenesc, încît pînă la urmă uitam și de fete și de furnicătură și mă pierdeam în alte duioase amintiri. Cine nu l-a îndrăgit și nu l-a iubit pe Bădița Maftei? Destui, la viața pe care a trăit-o și la valurile pe care le-a învins în ea. Au fost, însă, toate, ca într-un trecut foarte îndepărtat, de care și el vorbea ca despre ceva întîmplat numai în filme. Cu atît cît știam despre el și cu cît l-am apreciat, l-am căutat ieri în satul lui natal, printre oamenii care l-au cunoscut acum aproape 80 de ani, și pentru a afla mai multe despre omul Ernest Maftei, dar și cu o ascunsă speranță că m-aș putea întîlni, măcar și numai pentru o clipă, cu spiritul său. Știut fiind că spiritele se întorc, prima oară, la locul nașterii.

Toamna nu s-a grăbit să plece, în acest an, nici din comuna Prăjești. Excepțională e toamna lungă în Moldova. Pe malul Siretului, în Prăjești, a dat și ieri o spumă de brumă, dar nu a spaimă, iar gospodarii foșgăiau porumibiștile peste tot, la cules. Aștepta, toamna, parcă, să se mai întîmple ceva, pe malul Siretului. Și s-a întîmplat. Din zorii zilei de ieri, de cînd Bădia a plecat spre copilărie, spre părinți și prieteni. De unde era să-l iau, însă, pe Bădia, dacă el, în viață, nu a mai trecut pe aici de zeci de ani, dacă nimeni dintre ai lui nu mai trăiesc acolo? Ceva m-a adus, însă, la punct fix, așa cum mi se întîmplă, de fiecare dată în marile orașe, străine, în care ajung la adresa căutată fără să întreb pe nimeni, numai din instinct și cu sumare informații. Așa a fost și la Prăjești, pe urmele Bădiei.
Am dat, întîi, îndrumat, de unde dacă nu de la Primărie, de oameni cărora a fost de-ajuns să le spun pe cine caut și mi-au și arătat drumul. Drumul avea să fie către un fost coleg și prieten, despre care nu bănuiam să aibă vreo legătură cu Bădița. Ioan Șt. Vasilache îl cheamă și am aflat că tatăl său a fost cununat de Ernest Maftei. „Era cu vreo 25 de ani mai mare ca mine Bădia – îmi spune Ioan. Dar tot mi-l aduc aminte, pentru că l-am prins în sat, copil măricel fiind, iar apoi l-am văzut de cîteva ori, cînd mai venea în vizită pe la rude. Ce rude, de fapt? Pentru că aici a mai trăit, un timp doar mama lui de-a doua, Zamfira. După ea, însă, nimeni din familie nu a mai rămas în sat. Toți s-au împrăștiat prin lume”. Adică cele trei surori ale actorului. Florica, sora bună a Bădiei, a plecat în Bacău, iar celelate două – despre care nimeni nu mai știe cum se numeau – au ajuns tocmai prin Constanța. Mă interesez și de bătrînii care l-au cunoscut, de nepoți și veri, de oricine altcineva mai apropait. Fără noroc, pentru că nici dintre prietenii vechi și colegii de școală acum nu mai există vreunul. Dar casa părintească, locul nașterii lui? Astea da, tocmai pe deal, pe o uliță liniștită. Plec, cu Ion, într-acolo.

Casa

Pe dealul Prăjeștilor – terasa de deasupra satului – am urcat de cîteva ori, în viața mea. Dar nu m-am gîndit nicodată la Bădia, cum niciodată nu dăm importanță la nimic din ceea ce mai există. Cotim, din drumul principal, pe lîngă școala veche, acum nouă, modernizată ca în Necherman. Ioan nu spune nimic despre ea, ne îndeamnă să dăm bice și intrăm pe o uliță frumoasă. „Uite colo, înainte – arată Ioan. Casa din față”. Casă de om gospodar, văd. Proaspăt văruită, cu o palmă de grădină în față și un baldachin de viță de vie peste ea. Pe lîngă ea, ulița se prelinge, înierbată, de parcă ar duce în Paradis. în stînga, pe o buză de mal, stoguri de fîn, ca la oamenii gospodari. în uliță, un vecin dezghiocînd o grămadă de porumb. Ne ițim capetele peste poarta înaltă, cu ochii după noii stăpîni ai casei. Știam, deja, că o vecină cumpărase casa, din 1996, care rămăsese nelocuită și aproape în ruină. Vine spre noi gospodina, Zenovia Nica. Toată un zîmbet, primitoare. Nu ne spune, dar am bănuit că aștepta deja musafiri curioși, pentru că veștile, bune sau proaste, circulă repede astăzi și în cel mai îndepărtat cătun. Nici n-a fost nevoie să dăm prea multe explicații. Zenovia închide trei dulăi fioroși și putem intra în curte. Bătătură ca la țară, largă și plină cu de toate – cu păsări, cu pisici, cu stiva de lemne și bucătăria de vară. Nu mai sîntem, deja, singuri, alți ziariști dau năvală. Aparate de fotografiat, camere de filmat, ochi curioși peste tot. Nu spune nimeni nimic, dar cred că toți ne gîndeam cum călcăm peste urmele Bădiei. Frumoasă casă, mare, de oameni cu stare, gospodari. Renovată, văruită, încă în lucru. De pe treptele de la intrare, încă vechi, roase, văd pridvorul larg, unde Bădia a stat, desigur, măcar la o pipă. Deasupra, foișorul vechi era și el în renovare. De-acolo vedea, probabil, larg, toată Valea Siretului.

Părinții

Curtea Zenoviei s-a umplut repede de lume. Ziariști. Printre ei, însă, și profesorul Paul Țarălungă, ctitorul Muzeului și Grădinii botanice din Prăjești. Coleg de școală normală cu Ernest. Cu care s-a ciondănit deseori, și în tinerețe și la bătrînețe. Știam de asta, dar acum profesorul a trecut peste toate și a venit în bătătura Mafteilor. Mă uit conspirativ la Ion și-i fac semn să pună în aplicare „planul B” și ne trezim, în scurt timp, tot din vecini, și cu mama Elena Vasilachi, o mînă de femeie, care la 82 de ani are fața ca la 40. Vioaie de tot, mama Elena și plină de tîlc în tot ce spune. Ba, pe deasupra, informată de dimineață de tot ce s-a întîmplat cu celebrul ei vecin. Ne ițim, printre ea, Zenovia și profesorul Țarălungă și mai nu apucăm să întrebăm cîte ceva că începem să aflăm întîmplări de demult. Despre gospodarul Gheorghe Maftei, picher la calea ferată, dar om cu stare, cu multe hectare de teren în spatele casei și o vie nobilă de i se dusese buhul. O muncea chiar el și, mai ales, o păzea ca pe ochii din cap și noaptea. Bun și blînd tata Gheorghe, om de pus la rană și mai ales muncitor, gospodar. A ținut femei frumoase la casa lui, două, cum i-a rînduit Dumnezeu. Despre cea dintîi, bătrînii nu mai știu mare lucru. S-a stins de tînără, nici cum o chema nu mai știu. Dar pe cea de a doua, mama vitregă a lui Ernest, aflăm mai multe, ba o și vedem într-un tablou pe care Zenovia îl scoate din nu știu ce ungher. Ștergem praful de pe sticlă și vedem o mireasă de o rară frumusețe, parcă era regina Maria, cu coroniță pe frunte, cu ochi mari, albaștri, și buze senzuale. O chema Zamfira, iar cu ea Gheorghe a avut două fete. Crescute lîngă Florica și Ernest. „Mare om, Gheorghe – povestește mama Elena. O bunătate. La nuntă mi-a dat, cadou, patru prăjini de pămînt, pentru că noi eram mai săraci. Era vrednică și Zamfira, dar nu ieșea la cîmp. Stătea cu gura pe bărbat, însă nu o întrecea nimeni în lucrul de mînă. Croșeta, croia ca nimeni alta. Țin minte și acum lenjeria de pat făcută de ea, cum se purta pe vremea aia”. âmi arunc privirea peste pămîntul Mafteilor, din spatele casei. Ioan îmi arată cîteva case noi, mai încolo, și spune că toate stau pe acest pămînt. Plecați prin lume, nici fetele, nici Bădița nu s-au mai putut ocupa de el și l-au dat. Un timp mai veneau pe aici, să-l vadă. De ani buni, însă, nu. La o aruncătură de băț, văd via. Sau ce a mai rămas din ea.

Bădița

Amintirile se împletesc în fosta curte a familiei Maftei. Auzim de toate. Noi tot tragem discuția spre Bădița, iscodim, scoatem cu acul. Profesorul se îmbățoșează și creionează din vorbe cîteva scene „tari”, flăcăiești, dintr-o tinerețe care suporta orice. Numai că nu ar zice: „Ce oameni mai eram, pe atunci!”, dar noi putem ghici. Ceva, din sufletul lui, nu-l lasă să povestească tot. „Doamne – spune el -, cum a venit Gheorhe, de un Crăciun, la noi acasă, cu răcituri pe farfurie. Ce vin s-a mai băut atunci, dar ce discuții și povești s-au mai pornit între bătrîni”. Nu uită, profesorul, nici ce năzbîtii făceau flăcăii, iar Ernest era nelipsit. „Și acum văd, parcă, niște curci pe care ni le-au luat flăcăii și le-au fript la cîteva case mai departe” – scapă profesorul Țarălungă. Mama Elena e șugubeață, dar despre Ernest își aduce aminte cît de sufletist era, cît de săritor. Mintos, la școală, talentat în toate și descurcăreț. L-a urmărit, la televizor, pînă mai deunăzi. Știe de emisiunea „Ferma”, pe care Bădia o prezenta cu savoare, a văzut cîteva filme cu el, numai îmbrăcat țărănește. „âi stătea tare bine și vorbea așa cum îl știam – spune mama Elena. Doamne, da’ tare se mai lăuda cu femeile!”. Rîde, hîtru, mama Elena, și pune, cuvios, mîna la gură. Ochii îi strălucesc. Prind privirea și mai pun gaz pe foc: „Fie, că și era bărbat plăcut”. Era, cum să nu – confirmă și ea și profesorul Țarălungă. „Păi, nu-ți amintești de Aneta lui Curelaru?” – ne zgîndără curiozitatea profesorul. Noi stăm cu ochii cît cepele și urechile goarnă. Bătrînii au, însă, măsura lor, și ne dau mierea cu lingurița. Dar nu mult, să nu ni se dezlege buricul. Așa mai aflăm că Aneta era femeie vrednică și frumoasă de pica. Profesoară sau nu știu ce, prin București, om mare și ea. Zîmbim a rîde – cum ar fi spus Sadoveanu -, ca la filemele vechi, cu madone de la 1900, frumoase, mai degrabă șarmante, dar parcă nu pe gustul nostru. Cum era, însă, vorba de Bădița, nu punem nimic la îndoială și pe mine iar mă apucă, într-un fel, invidia.

Satul

Așa a fost, ieri, în curtea în care, cu 86 de ani în urmă, a ieșit de-a bușilea, la soare, Bădița Maftei, în care au intrat, apoi, probabil atîtea vești bune și rele, după cum vremurile au fost. Despre alte vremuri și alte întîmplări, bătrînii noștri n-au vorbit. Știau, desigur, multe, dar cînd îți intră o frică în sînge, nu mai scapi de ea niciodată. Sau poate nu era frică, ci înțelepciunea care nouă ne lipsește deseori. Trebuie să recunosc că la Prăjejști m-am gîndit, ieri, și la un fel de priveghi, e drept, în lipsa celui plecat departe. Dar parcă nu era chiar așa. Bătrînii au adus, oleacă, vorba și despre asta, dar au pomenit-o numai pe Zamfira, la al cărei parastas au fost cu cîțiva ani în urmă. Acum, noi îl pomeneam pe Bădița în felul nostru. Cu profesorul Țarălungă am și plecat, apoi, să vedem, nu departe, școala. Mai exact, locul în care a fost școala veche, lîngă cea de acum. Sub niște brazi falnici. N-am scăpat, însă, de ghidul nostru și am intrat și la Muzeu. Pentru că acolo, în cartea de onoare, Ernest Maftei avea un înscris, de la o aniversare a comunei, în 1981.”Adevărații fii ai satului Prăjești-Bacău – scria Bădița -, sînt cei care, după ce au plecat să învețe carte, au venit înapoi în sat. Acești oameni, în frunte cu Paul Țarălungă, și-au dat zilele pe aceste meleaguri, făcînd prin munca lor ca acest sat să arate azi așa cum îl vedem. Cinste lor, fiindcă tot lor, celor ce au rămas aici, azi ne-am adunat la această măreață sărbătoare. 31.V.1981″. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!