PELERIN ÂN ȚARA SFÂNTĂ

Paște românesc la Ierusalim

DORU CIUCESCU

Aflat în pelerinaj în Țara Sfîntă, am avut fericita ocazie să particip la Sfînta Liturghie a învierii la Așezămîntul din Ierusalim al Patriarhiei Române – Biserica Sfîntul Gheorghe.
… Sîmbătă, 7 aprilie 2007. Se înserase. Se anunța o altă noapte tropicală. Autocarul a intrat în cartierul ultraortodox evreiesc Musrara, situat la nord – vest de Ierusalimul vechi. Defilam în viteză prin fața stațiilor de autobuz populate de numai cîțiva bărbați bărboși, cu „peot” (perciuni lungi, buclați), în ținută tradițională: pantofi negri, costum negru, cămașă albă, „kipă” (tichie neagră); aceștia așteptau nerăbdători un mijloc de transport ca să nu întîrzie prea mult la „seudat șlișit șabat” (a treia masă a sabatului).
… Autocarul a tras pe dreapta, pe bulevardul care duce spre aeroport. De acolo am parcurs pe jos, timp de nici zece minute, distanța pînă la biserică. în semiobscuritatea serii am distins o clădire ce părea o vilă cu un etaj construită din piatră albă, caracteristică majorității construcțiilor din Ierusalim. Era înconjurată de un gard mai mult decorativ decît de apărare, de înălțime medie: jumătatea inferioară – din aceeași piatră de construcție, și cea superioară – dintr-un grilaj metalic. A trebuit să mă îndepărtez pe celălalt trotuar pentru a observa clopotnița ascunsă după un chiparos, care era amplasată spre stradă și făcea corp comun cu biserica. Benzinăria construită pe un spațiu închiriat de Biserica română acoperea aproape un sfert din fațadă. Am intrat printr-o portiță și, imediat, exceptînd vegetația exotică, am avut impresia că mă aflam pe un plai mioritic: se vorbea numai în limba lui Mihai Eminescu. De o parte și de alta a aleii pavate, lată de circa un metru și lungă de cel mult 30 de metri, care ducea, la stînga, spre intrarea în biserică, și, la dreapta, spre clădirea administrativă, se aflau cetățeni români, în marea lor majoritate împinși de nevoi să trudească în Israel în domeniul construcțiilor sau asistenței sociale, oameni îmbrăcați de sărbătoare, trup și suflet în așteptarea momentului luării Sfintei Lumini. De asemenea, se găseau mulți pelerini din România veniți în grup sau individual în Țara Sfîntă.
Lipit de zidul locașului de cult, la mică distanță de ușa de la intrare, se găsea un stand unde o măicuță vindea lumînări și alte articole bisericești. Plata se făcea în șekeli, dolari sau euro. Acolo, cu 10 dolari am cumpărat fără bon de casă o broșură de 70 de pagini scrisă de preot David Pristavu, intitulată „Drumul Crucii și Biserica Sfîntului Mormînt”, redactată pe baza unei documentări riguroase și tipărită în condiții grafice excepționale, chiar dacă nu are specificat numele editurii și nici ISBN – ul. Deh, doar eram pe un teritoriu românesc!
Dinspre clădirea administrativă venea un miros îmbietor de sarmale în foi de varză. De la un călugăr am aflat că la sfîrșitul Sfintei Liturghii a învierii toți cei prezenți erau invitați la o masă oferită de Așezămîntul Românesc din Ierusalim. âmpreună cu soția am încercat să pătrundem în biserică prin mulțimea de oameni ce devenea tot mai deasă pe măsură ce înaintam. Pe o ușă laterală am ajuns la o scară, ca de serviciu, am urcat vreo zece trepte și am pășit în interiorul bisericii, care dădea impresia unui apartament de lux, cu două sufragerii la care pereretele depărțitor a fost parțial desființat. Prima încăpere era, de fapt, pronaosul, iar în a doua se găseau atît naosul, cît și altarul, o realizare artistică de excepție. Sfînta Liturghie a învierii era condusă de arhimandritul Ieronim Crețu, un bărbat impunător prin statură și voce. Mereu intrau credincioși, iar înghesuiala atinsese un punct critic. După experiența avută la Biserica Sfîntului Mormînt, unde am fost la un pas de a lua foc de la lumînările aprinse, am găsit că este mai înțelept să ieșim afară, în curte. Și aici am intrat într-o mare de oameni, dar măcar aerul era pur, adus de un vînticel care sufla dinspre Muntele Măslinilor. Un difuzor instalat pe un perete transmitea celor din curte partea sonoră a Sfîntei Liturghii. în așteptarea miezului nopții am intrat în vorbă cu diverși români. Un călugăr m-a informat că această biserică a fost construită în 1935, la 10 ani după ce Biserica Română a primit statutul de patriarhie, pe timpul înalt Prea Sfințitului Miron Cristea, întîistătătorul Patriarhiei Române între anii 1925 și 1939. Astfel, Biserica Română s-a alăturat celorlalte Biserici ale așa-numitei ortodoxii de est (greacă și rusă) și ale ortodoxiei orientale (armeană, coptă, etiopiană și siriană), care au așezăminte în Țara Sfîntă.
… Am luat Lumina Sfîntă de la lumînarea arhimandritului Ieronim Crețu, care a ieșit cu tot alaiul din biserică. Strigătele bucuriei pascale și dangătul clopotelor se răspîndeau în tot cartierul Musrara. La ora 1,00 noaptea am fost nevoiți să ne îndreptăm spre autocar, fără a mai participa la masa festivă ce urma să fie organizată în curtea bisericii. Pe drum ne-am intersectat cu mulți evrei ultraortodocși, ieșind sau intrînd în vilele din cartier. Oferta de taxiuri nu făcea față cererii. Serbau și ei Paștele lor, care are alte semnificații și ține șapte zile. M-am urcat în autocar cu sentimentul că am trăit adevărate momente de toleranță religioasă, care pot constitui un exemplu de ecumenism!ca română acoperea apr

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!