Pelerin prin lumea spiritului

Evocarea marilor personalități ale culturii române se pare că rămîne undeva, în subsidiarul preocupărilor mass-mediei de la noi, care în ultimii ani prezintă, într-o avalanșă nebună și continuă, tot ce ține de latura mondenă, cu toate elementele și picanteriile ei deșucheate, împrumutate „din afară”, acolo unde, la fel ca și la noi, cultura se află într-o profundă criză.
Ar fi trebuit să ne bucurăm tot mai des de prezentarea (sub forma unor foiletoane în presă și a unor seriale – la televiziune) personalităților care au făcut să se vorbească cu respect și admirație despre România și care au avut o prodigioasă prezență internațională, chiar dominatoare în planul domeniilor pe care și le-au ales. Ca și a faptului că acestea au continuat să gîndească și să creeze în cadrul unor structuri românești evidente în creațiile lor, în însuși stilul personalității lor atît de distinct și de românesc.
Printre toți aceștia era firesc a-l reaminti pe genialul Mircea Eliade, de la moartea căruia s-au împlinit 19 ani (a plecat în eternitate pe 22 aprilie 1986). Aprecierea de care s-a bucurat și în rîndul altor mari personalități contemporane reiese foarte clar și din scrisoarea adresată juriului Premiului Nobel de către Jacques Goudet și Gh. Bulgăr, în numele Universității din Lyon: „Un mare scriitor și filosof, bine cunoscut în mediile literare și științifice din lumea întreagă, Mircea Eliade, profesor la Universitatea din Chicago, de origine română, autor al celebrei Istorii a religiilor, dar și al altor zeci de studii asupra folclorului și civilizațiilor popoarelor, prozator recunoscut mai ales după publicarea, în Franța, a romanelor sale: Maitreyi, Domnișoara Cristina, Noaptea de Sânziene etc, – Mircea Eliade este un mare umanist care a realizat o sinteză uimitoare între culturile occidentale și cele orientale, între spiritualitatea tradițională a Europei și descoperirile științei moderne. Deci, de multă vreme el are dreptul la Premiul Nobel, după părerea obiectivă a criticilor și savanților occidentali, căci, iată, o mărturisire convingătoare a scriitorului francez De Clezio: fiecare nouă carte a lui Mircea Eliade este un eveniment în gîndirea occidentală” și adăuga: „Mitul eternei reîntoarceri”, a aceluiași autor, este unul dintre cele mai înalte momente ale gîndirii occidentale”.
Cu toate că Eliade a fost un serios candidat pentru Premiul Nobel în 1978, el nu a reușit să-l obțină datorită unor manipulări abjecte în Italia, unde s-a creat un întreg scandal despre un presupus trecut fascist, demontat ulterior de istorici și critici literari. în compensație, i s-au adus atîtea onoruri, elogii și a primit atîtea premii încît s-ar umple pagini întregi. A fost, poate, ultimul enciclopedist în adevăratul sens al Renașterii. Mai presus de toate, el a reușuit să cucerească respectul și simpatia caldă a tineretului cu precădere în anii ’60 și ’80 în SUA, care l-a tratat cu o venerație nețărmurită, descoperind ulterior cît de binevoitor era acest savant ilustru. Din relatările unui apropiat colaborator al său – Joseph Kitagawa, profesor emerit al Universității Chicago și prezentate într-o revistă americană aflăm că Eliade își împărțea multă vreme timpul între Chicago și Paris, predînd la Chicago doar toamna și iarna, că lucra pînă în zorii zilei și dormea apoi pînă tîrziu, nu citea ziare, deoarece potrivit spuselor lui „ele nu conțin decît vești proaste” – și că nu a folosit vreodată un aparat de fotografiat, iar de condus automobilul, nici vorbă. Potrivit spuselor aceluiași profesor, studenții se obișnuiseră să-l vadă pe Eliade, acest „cărturar medieval rătăcitor”, pășind îngîndurat, în drum spre casă, spre sălile de cursuri și bibliotecă avînd permanent asupra sa alune pe care le împărțea cu o bucurie nedisimulată veverițelor care îi ieșeau în cale. întrebat fiind de un profesor de antropologie ce anume îl impresionase cel mai mult în Statele Unite pînă atunci, el a răspuns fără ezitare: „Veverițele”. Și aceasta pentru că avea convingerea că înaintea izgonirii din Paradis, așa cum susțin scripturile ebraice, oamenii „trăiau în pace alături de sălbăticiuni, ei înțelegeau limbajul jivinelor și vorbeau cu ele prietenește”. Pentru el, veverițele reprezentau amintirea acelui sindrom paradisiac. El considera că menirea sa nu era alta decît de a descoperi o metodă de sintetizare, integrare și reevaluare a variantelor culturii diferitelor popoare nu pentru a le reduce la o asemănare artificială, ci pentru a orîndui și integra diferitele sisteme de gîndire și tradiții culturale și religioase într-o broderie delicată de armonie creatoare. Așa cum spunea el: „Eram descendent și moștenitor al unei culturi care (…) constituie un pod între două lumi: cea occidentală, pur europeană, și cea a Orientului. Făceam parte din ambele lumi: eram occidental pentru că limba română și multe dintre obiceiurile noastre provin din civilizația romană, dar în același timp făceam parte dintr-o cultură influențată de Orient și înrădăcinată în epoca neolitică (…). Am profitat de pe urma acestor daruri pe care le-am primit pentru simplul fapt că m-am născut acolo unde m-am născut”.
De-a lungul celor 79 de ani ai pelerinajului său în această lume, Eliade a aprofundat mai mult ca oricine înțelesul cuvîntului „martor”: „…martor al unei anumite concepții despre lume – concepția omului ca ființă religioasă – și la încercarea de a-i ajuta pe contemporanii noștri să descopere înțelesul și valoarea acesteia…”.
Romulus Dan BUSNEAlor sale: Maitreyi, Domnișoara Cristina, Noaptea de Sânziene etc, – Mircea Eliade este un mare um

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!