Pentru o cultură “marfă”!

Viitoarele dicționare explicative ale limbii române vor înregistra, probabil, noile sensuri ale unor cuvinte, adesea mult diferite față de conotațiile inițiale sau de cele deja consemnate în asemenea lucrări. Noile sensuri pot fi conferite voit, sau nu, prin contagiune semiotică sau prin alte mecanisme de îmbogățire lingvistică. Ca filolog amator („dar maaahre amathooor”, cum răspundea Grigore Moisil la întrebarea dacă se consideră amator sau profesionist în lingvistica matematică) am constatat apariția (întîmplătoare sau manipulată) a unor sensuri noi ale unor cuvinte din vocabularul principal al limbii române. Înclin să cred în varianta secundă (ca un adevărat român – bolnav de scenarită și de conspiraționită) făcînd o legătură mentală între momentul apariției noilor sensuri și contextul social (politic și economic, adică Ecopolis).
Cîteva exemple: în anii ’80 circula insistent în argoul juvenil cuvîntul „meseriaș”. Un film bun era „meseriaș”, o muzică plăcută și bine executată era „meseriașă”, chiar o fată cu un exterior armonios era … „meseriașă”. Inițial am asociat acest substantiv, transformat ad-hoc în adjectiv, cu substantivul propriu „meseriaș”, adică un practicant bine calificat al unei meserii oarecare, un membru al breslei celor care făceau munci fizice. Uuuups! Dar cine făcea munca fizică? Muncitorul, proletarul, clasa muncitoare adică. Cuvîntul „meseriaș” – lansat doar în varianta sa superpozitivă – sugera, tacit, rolul conducător al clasei muncitoare! Ca să nu mai vorbesc despre „vărul drept” al lui „meseriaș” și anume „meșter”, aplicat cam în aceleași contexte. Prefigurînd chiar o anumită ciclicitate a istoriei – dacă acceptăm că avem, acum, la cîrma țării un timonier profesionist – în aceeași deja trecută perioadă se lansase sintagma „meșter cîrmaciul!”…
Desigur, toate astea sînt propriile mele speculații și explicații pe care nu le-am împărtășit încă fiind convins că vor fi ironizate, sau cel puțin respinse. Trecură anii („ca norii lungi pe șesuri”…) și perestroika gorbaciovistă devine victorioasă în ultimele zile ale lui 1989. Trec și peste mereu verificata înțelepciune populară care ne avertizase deja că „schimbarea domnilor – bucuria nebunilor” și ajung direct în… plină democrație originală, adică în anii ’90. Mai exact, în anul 1990. Brusc, sintagma „meseriaș”/”meșter” a devenit caducă și în locul ei a apărut aprecierea supremă, concentrată și concretizată în cuvîntul…”profesor”. Nu-mi venea să cred cînd auzeam la tot pasul amintitul cuvînt (și care era și un grad didactic la care aspiram, utopic, încă din anii ’70!). Un șofer de taxi tocmai își făcuse o firmă și își freca mulțumit mîinile: „Sînt profesor!”. Altcineva își făcuse o casă ca lumea și lumea îl lăuda: „ești profesor, ce-ți pasă!” Etc. Cu surprindere am aflat că un număr semnificativ din membrii Legislativului erau chiar… profesori! Noua clasă conducătoare și-a încastrat avantajul competitiv față de restul societății, exact la fel ca sora sa nomenklaturistă (Marea Adunare Națională) din care descindea în mod direct. A fi profesor, a fi intelectual adicătelea, a devenit, brusc, suprema ierarhizare valorică. Desigur, asta fără nici o legătură cu clasa profesorilor/pedagogilor, care a devenit constant mai anemică valoric, mai puțină ca pondere și ca semnificație socială. În schimb, mulți dintre parlamentarii noștri erau, la propriu, „profesori”.
În fine, îmi revine puternic în memorie aceeași perioadă postdecembristă cînd un alt cuvînt (tabu doar cu cîteva luni mai înainte) era mestecat masiv de maxilarele cetățeanului român: cuvîntul „marfă”. Un film bun era „marfă”, o fată cu un exterior armonios era „marfă” etc. etc., adică istoria cuvîntului feudal „meseriaș” se reproducea aidoma în cuvîntul pur capitalist „marfă”! Explicația este deja străvezie: trecera de la comunismul feudal la capitalismul tîrziu presupunea (măcar formal) utilizarea unui alt cuvînt definitoriu. În Economica Politica, „marfa” este expresia sintetică a echilibrului dintre cerere și ofertă, a prețului optim (corect), a acceptării produsului de către piață, și, nu în ultimul rînd, mult-doritei armonii sociale.
Recent, în nou-lansata grilă de toamnă a postului Realitatea TV a apărut o rubrică permanentă intitulată – nici mai mult, nici mai puțin! – „Marfa”. De aici aflăm că Bucureștiul este un oraș „marfă”, tenișii sînt „marfă”, grafitti este o artă „marfă” etc. etc. Marfă înseamnă, așadar, ceva bun, valoros, acceptat.

Înainte de începerea sommet-ul francofoniei de la Bucureștiul (devenit „marfă”, conform Realitatea TV), scriitorul Matei Vișniec dezvăluia, de la Paris, într-o nocturnă a TVR Cultural, esența culturală a francofoniei (reproduc din memorie): „cultura franceză, francofonia în general, promovează cu asiduitate o idee ce contravine trendului actual al mondializării. În esență, cultura franceză se luptă pentru ca cultura să nu devina niciodată marfă”. Se vede treaba că dramaturgul nostru n-a perceput încă dorința profundă a românilor ca totul să devină de calitate superioară, adică…. marfă! Și, pe cale de consecință, românii devin tot mai puțin francofoni… (Liviu DRUGUS, Universitatea Bacovia), proletarul, clasa muncitoare adică. Cuvîntul „meseriaș” – la

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!