Pentru rubrica „Între oameni”

Lîngă noi, dar prea departe

Nicoleta Blanariu

Locuiesc vis-à-vis. Sînt, pentru mine, ca și vecinii mei. Niște vecini cum n-am mai avut. Undeva între nomadism și urbanitate. Ca și nomazii – cei mai sărmani sau mai bine adaptați dintre ei – dorm sub cerul liber. Chiar și acum, în noiembrie, indiferent că temperatura urcă la 20 de grade sau coboară sub 10. Asemeni multora dintre orășeni, se întorc aproape în fiecare seară, în locul pe care l-au părăsit, duși de treburi, dimineața. Abia le disting, învăluite în întuneric, siluetele: cînd se crapă de ziuă și cînd se lasă întunericul. De parcă s-ar teme ca lumina să nu le descopere chipurile.Vorbesc destul de puțin și, de obicei, cu voce scăzută. În afara rarelor momente cînd el ridică brusc, iritat, tonul sau hîrîie și scuipă cu zgomot, zvîrlind parcă un fel de obidă mocnită în plămînii lui de fumător.

N-au casă (sau au una cum nu sînt mulți să și-o dorească). Au în schimb o masă. Proptită într-un balcon de la parterul unui bloc. Și întotdeauna ordonată. Deasupra mesei, o mușama fantezi și un vas cu flori. De jur-împrejurul mesei, un fel de țarc. Se adaugă niște sacoșe mari, ca niște desagi, pe care le tîrîie după ei. Și niște saci pe care-și spijină capul. E tot ce au. Seara, aud fîșîitul «așternuturilor » de rafie, tîrîte spre ungherul unde-și așază culcușul. N-au căldură, n-au apă curentă, Dumnezeu știe ce și de pe unde mănîncă. Pentru ei, lumina se aprinde și se stinge doar de la apartamentele dimprejur. «Binefacerile civilizației» sînt, în ceea ce-i privește, vorbe fără acoperire. N-au casă, dar lasă impresia a avea un cămin. Nu i-am auzit certîndu-se «ca la ușa cortului». Doar susurul împăciuitor al glasului mogîldeței și mai fermă, arar scoasă din răbdări, vocea bărbatului înalt.

Oare de cînd n-au mai intrat într-o casă ? În mantaua ei mare,

Mogîldeața – mică, agilă (cu aer incert, de femeie sau copil), cu mișcări ades dezacordate de oboseală (sau numai de lehamite), cu vocea șoptită, pare a fi copilărit pe străzi. Vagabond fără părinți și fără iluzii. Vietate obișnuită să supraviețuiască și atunci cînd sorții i se împotrivesc. Sălbăticiunile pădurii au scorburile și vizuinile lor. În inima orașului, ei n-au găsit decît un țarc și o bordură de ciment pe care să-și pună capul.

Într-o seară, doi indivizi dubioși s-au luat de ei. Nu știu ce-aveau în clin sau mînecă unii cu alții. Auzeam doar în răstimpuri vocea Mogîldeței, rugîndu-i, implorîndu-i aproape să se potolească. În întuneric, ghiceam mișcarea siluetelor după luminițele roșii ale țigărilor aprinse. După plecarea „musafirilor”, păreau a fi destul de necăjiți. Le simțeam amarul din frînturile de vorbe pe care vîntul cald le purta pînă la mine.

Într-o dimineață, i-am surprins însă «acasă», la o oră neobișnuită pentru obiceiurile lor. Chirciți pe vine, dezghiocau păstăi de fasole. După un timp, el s-a oprit din dezghiocat. Dintr-o bucată de carton, a decupat cu mișcări îndemînatice – i se zăreau ca unui violonist, pe scenă, mîinile agere – o talpă pe care a potrivit-o apoi, în pantoful spart, probabil, al Mogîldeței. Ea părea, în dimineața aceea, ceva mai veselă. S-a ridicat copilărește să întîmpine – ieșind ca-n prag, la gardul țarcului lor – un cățel negru, mic și cam șturlubatic, scos de stăpînă-sa la plimbare matinală. Pe urmă, așezată pe un fel de taburet improvizat, a început să spele niște vase. Ceva mai încolo, el stătea de vorbă cu un domn cu aer de pensionar. L-am auzit spunînd: „Nu contează, e munca mea. Să mor de foame?” Iar în răstimpuri, niște frînturi de vorbe despre daraveli cu un apartament. Să-l fi avut oare și să-l fi pierdut ? Nu știu.

Poveștile spaniole cu diavolul șchiop care ridică acoperișurile caselor spre a vedea ce se întîmplă înăuntru mi-au apărut în ultimele zile ridicole, în comparație cu ceea ce se petrece sub ochii mei. Oamenii ăștia duc, în țarcul lor dintre blocuri, o viață de familie. Cu evenimentele și mărunțișurile care-i fac sarea și piperul. Sînt lîngă noi, dar prea departe.

În inima orașelor, proliferează neluată în seamă enclava „marginalilor”. O lume paralelă cu universul burghez al multora dintre noi. Nu-și bat capul să ne demonstreze că există, că au dreptul să existe. Se mulțumesc să supraviețuiască. În ciuda indiferenței noastre. Problema lor n-o rezolvă o coajă de pîine sau o zdreanță aruncate cînd și cînd de către cei cu inima largă sau mai cu dare de mînă. Problema lor, a «marginalilor», cere altfel de soluții.

La mine e lumină și e totuși cald. Scriu, iar din cutia radioului se revarsă o muzică tandră. Ei sînt afară. Sub cerul liber, cu luna pe trei sferturi. Am zărit mai înainte, apropiate, luminițele celor două țigări aprinse. Cîți vor fi fiind asemenea? Pe deasupra și pe dedesubt, în rețelele de canalizare ale orașelor și Dumnezeu mai știe pe unde. Un popor neștiut, o lume, aproape o altă «civilizație».