Personalități băcăuane

Un poet de atmosferă

• G. St. Cazacu – Delarast (1896-1944) – „Cel mai reprezentativ produs al bacovianismului în epocă”

Născut în comuna Rast (Dolj), ofițer administrativ la Sighetul Marmației, G. St. Cazacu colaborează la revista „Ateneul cultural” încă din 1925, cu poezia „Icoane sătești” (A.C., nr. 5), dar devine un „apropiat” al lui Bacovia din 1927, cînd se transferă la Bacău, aducînd cu sine și revista „Căminul nostru”, pe care o conducea și unde îi publicase lui Bacovia cîteva poezii („Amurg”, „Toamnă” și „Contrast”). El rămîne un colaborator permanent al „Ateneului cultural” pînă în 1929, cînd îl urmează pe Bacovia la București, unde conduc împreună revista „Orizonturi noi”, seria a II-a.
La început, poezia lui G. St. Cazacu se impune printr-un lirism discret și sincer, înclinat spre melancolie. Primele sale poezii amintesc cîte ceva din poezia lui St. O. Iosif și Octavian Goga, păstrînd spiritul tradițional, ca într-una din „Simfoniile de seara”: „Zi de toamnă mohorâtă / De pe culmi de deal coboară, / Cerne ploaia ca prin sită, / Nici nu știu a câta oară / Plouă astăzi! Ploaie deasă / Ploaie rece! Sgribulită; Pe sub streșine de casă / Vrăbioarele mâhnite / Dezbrăcatu-și-au veșmântul / Pomii, florile grădinii; / Rece-i ploaia, rece vântul; / Curg spre miazăzi lăstunii…”
De unde (este vădită) înclinația poetului spre anotimpul ploios al toamnei, cuprins de neliniști, de nevroze; ceea ce îl va apropia, firește, de Bacovia. Destul de repede este atras de un „cântec al vagabondajului”, cuprins de „vrăjmașe priviri negre”, care „mor în sufletu-i pustiu”, „risipite ca o umbră pe-un sicriu”. âi e dor de „nopți senine”, „de „copilăria moartă” și se lasă purtat de „un vis stropit cu-argint de lună, picurat pe cărăruie – / Vis pribeag, năluca sfântă, biet copil al nimănuie” („Cântecul vagabondajului”, Simfonii de seară). Astfel, poetul de la Rast devine, în umbra lui Bacovia, un poet al umezelii, al ploii nesfîrșite, care cade obsedant, apăsător și rece, peste natura cenușie și tristă, ca în „Lacustră” a lui Bacovia.
în „Elegie de toamnă” (Căminul nostru, nr.7/1927), G. St. Cazacu vizează în mod direct orașul bacovian, în care ulițele sînt „înecate-n val de ceață”, iar în parcul gol, pustiu, colindă „hohote litanii” și „frunze ftizice”; „și plâng acorduri tari, bacoviene / Cum plâng în mine anii tinereții”.
După apariția volumelor „Calea sângelui” și „Draperii negre” este considerat „un iubitor al formei desăvârșite”, dar și „un înfrânt, un inadaptabil”, care „își caută dureri vechi, ecouri de suferințe premature, chinuri ce întârzie și nu mai sfârșesc”, obsedat de „ideea nimicniciei, a zădărniciei” (N. N. Matheescu). Iar G. Călinescu îi schițează profilul literar, enumerînd motivele simboliste ce se întîlnesc în „Draperii negre”: „G. St. Cazacu, bacovian și verlainian (prin): cavouri, catafalc, port, naufragiu, hohot sec, ftizici, îngheț milenar, toamnă pe drumuri, zări de cărbune, corbi, ploi grele…” (G. Călinescu, „Bacăul literar”).
Recenziile apărute în epocă nu fac decît să confirme atmosfera bacoviană constatată de Călinescu în scurtul său „profil”, reliefînd această atmosferă prin elemente sugestive în „Draperii negre”: „micuțul cimitir”, „ca un gropar”, „Ca-ntr-un altar”, „triste melodii” etc. întîlnite frecvent în „Simfonie tristă”, iar în „înfiorare” poetul ia drept obsesie motto-ul verlainian: „Il pleut dans mon coeur/ Comme il pleut sur la ville”.
Purtătorul unor „suspine fără sensuri, ca o apă”, Cazacu izbutește, uneori, să obiectiveze stările sufletești în tablouri alcătuite din elemente profund legate între ele, prin aceeași notă comună: „Curg picuri grei, în trista rapsodie/ Din norii uriași ce stau să cadă…/ Și nu știu de-n cetatea cenușie / Nu plânge-nfrânt Bacovia pe stradă” („Acord final”). De remarcat că obsesia poeziei bacoviene se materializează la G. St. Cazacu în însăși imaginea poetului, manifestînd, ca și maestrul său, aceeași predilecție pentru ceasurile tîrzii de seară, cînd „peste cruci cad triste umbrele-nserării”, deși lipsește o motivație temeinică a tristeților sale: „Mă-ndoi și cad și iarăși mă ridic,/ Spre culmi, himeric, visul mă tot suie,/ M-avânt în van și iarăși stau să pic,/ Și nu-i izvor pe-a vieții-mi cărăruie” („Scrisoare”). Ca și în „Refugiu”, poezie cu care se încheie volumul amintit: „Mă-mbie iar urâtul spre țărmuri solitare,/ Cu-nghețuri fără zare, sălbatice, pustii,/ Și să mă pierd în lumea de-acorduri funerare,/ Ce plâng în agonia tristeții cenușii…”
Chiar și în ultimul volum publicat în 1938, intitulat „Ad memoriam” – o culegere de epigrame și epitafe risipite de-a lungul anilor prin reviste – reținem atitudinea elogioasă față de Bacovia dintr-o epigramă adresată „maestrului”, autorul volumului „Plumb”: „că atârni prea greu, maestre,/ Nici nu este de mirat;/ Cum să nu ai… greutate/ Dacă ești din plumb turnat”.
Chiar dacă G. St. Cazacu nu s-a ridicat la nivelul lui Bacovia în cele cinci-șase volume de poezie, el rămîne „constant admirator al lui Bacovia”, cum scria Agatha Grigorescu-Bacovia în cartea dedicată soțului-poet, citînd articolul publicat cu prilejul apariției volumului de versuri „Cu voi”, al maestrului său, din care citez un fragment spre a motiva, în încheiere, bacovianismul poetului oltean de la Rast: „Există în mijlocul nostru un poet de mare și discret talent. Un poet de atmosferă, care a zugrăvit mai desnădăjduit ca nimeni altul, agonia mucedă a orașelor de provincie… în timiditatea lui mândră, neglijează chiar să tămâieze directorii de reviste, să viziteze ceaiurile cu pesmeți și lămâi literare și să expedieze confraților volume cu dedicații, care cerșesc plat indispensabilele recenzii elogioase. Poetul se numește G. Bacovia… Un mare poet, dar numai poet… Bietul poet!” De luat aminte, poeți de azi și de mîine!
(Marin Cosmescu DELASABAR)natura cenușie și tristă, ca în „Lacustră” a lui Bacovia.
în „Elegie de toamnă” (Căminul nostru, nr.7/1927), G. St. Ca

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!