Personalități băcăuane

Cultul scriitorilor naționali
• centenar Alexandru Șendrea (1906-1986) și „Dragostele (sale) minore și majore”

Anul acesta, cîteva zile după deschiderea unui nou an școlar (la 22 septembrie), se împlinește centenarul nașterii profesorului Alexandru Șendrea – Conu’ Alecu, după cum îl alintau colegii; iar la începutul lunii lui Făurar, tot anul acesta, s-au împlinit 20 de ani (1986) de cînd l-am condus pe ultimul drum pe cel ce tipărea, în editură proprie, romanul „Dragoste minoră și majoră” (1936), acum 70 de ani. Există, deci, cel puțin trei motive ca băcăuanii să-i cinstească memoria cum se cuvine.
Plecat din satul Băimac-Obîrșia pentru a urma cursurile Liceului „Ferdinand I” din Bacău, cu nostalgia tradiționalistă în suflet, la despărțirea de satul natal: „Am plecat, fântâna din margini nu m-a răcorit/ Jarul din mine proaspăt răscolit/ Vă las sănătoși plopilor, dulce sat…”, cum avea să-și exprime, mai tîrziu, acest sentiment, într-o „Elegie”. încă din liceu, încurajat de profesorul Gr. Tăbăcaru, va participa la societatea „încercări literare”, colaborînd chiar din primul număr la revista „Ateneul cultural”. Dragostea (majoră) pentru limba și literatura română l-a îndemnat să urmeze, apoi, Facultatea de Filologie a Universității din Iași, unde a avut norocul să urmeze cursurile unor renumiți profesori universitari: Alex. Philippide, G. Ibrăileanu și Iorgu Iordan – adevărați mentori ai generațiilor de studenți din vremea aceea. Și n-a fost de mirare că tînărul student filolog, împreună cu alți doi colegi (Gh. Caragață și I. Murărescu), înființează o asociație studențească ce trebuia să împlinească obiective culturale de mare importanță „pentru îndrumarea spre o nouă orientare a idealurilor vieții”, pentru „cultul naturii și tradițiilor strămoșești”, pentru „cultul scriitorilor naționali și a monumentelor istorice” etc.
Cu aceste „obiective” Alex. Șendrea își începea activitatea didactică în 1931, la Școala Normală „Ștefan cel Mare” din Bacău, continuînd ca profesor de Limba și literatura română la Liceul „Ferdinand I” (1933-1938), la Liceul Industrial și Școala de ucenici, unde funcționează și ca director, pînă în 1944; fără să uite de angajamentele însușite în timpul studenției și organizînd serbări școlare, conferințe, dramatizări de opere literare educative; pe lîngă o activitate susținută ca jurnalist și creator de literatură. De fapt, activitatea sa didactică și cultural-literară erau manifestări ale „dragostelor” sale „minore” sau „majore”, abordînd fie „jurnalul intim”, ca în romanul „Dragoste minoră și majoră”, apărut în două ediții (1936 și 1938), și tradus și în limba italiană de fostul său coleg de facultate, Gheorghe Caragață, ajuns conf. univ. la Universitatea din Florența; semnînd, ca traducător, Giorgiu Caragozza, romanul „Amore minore e maggiore” (1939), primit cu numeroase recenzii elogioase în presa timpului din Iași („Jurnalul literar”, „Moldova”), București („Universul”, „Adevărul”) sau Bacău („Bacăul”, „Presa”, „Curentul Bacăul”), semnate de personalități ale istoriei și criticii literare din acea perioadă ca: Horia Hulubei, Diana Rareș, I. Marius Mircu, I. I. Stoican ș. a.
De o bună primire s-a bucurat și volumul de schițe „Acceleratul București-Bacău” și volumul de versuri pentru copii „Flori și zâmbete” (Ed. Cugetarea, București 1943). Dar dragostele sale „minore” și, mai ales, cele „majore”, au rămas în caietele – manuscrise pe care zadarnic a încercat să le publice, după 1944, în revistele locale sau în volume: ori… „vremea a trecut, gusturile s-au schimbat, cum e normal”, după cum declara scriitorul în interviul publicat în „Ateneu” în 1985, consemnat de poetul Octavian Voicu. „Dragostea nu se uită” (Jurnalul tinereții) continuă, oarecum, primul său roman de succes; după cum „Dragul tatei, drag” (roman pentru tineret) însemna sfîrșitul copilăriei lui Lică Șendrea și începutul luptei cu viața, cu surprizele ei plăcute și neplăcute; și va continua să scrie versuri pentru copii, în caietul „Mingi pentru copii”, dar și „Descântece de dragoste” (poezii); sau un nou roman din perioada anilor de studenție – „cei mai frumoși ani din viață” – „Studenți și studente”; nici tradițiile folclorice nu sînt uitate, prezentînd un volumaș cu o suită de „Ghici, ghicitoarea mea”, Editurii „Minerva”, care îi refuză tipărirea; ca și în cazul romanului „Dragostea nu se uită”, trimis Editurii „M. Eminescu”, din Capitală, care îi răspundea, la 16 martie 1973, că „a fost pierdut, din neglijența condamnabilă a unui salariat al editurii”. Răspunsuri convenționale, desigur, care ocoleau adevăratul motiv pentru care creațiile lui Alex. Șendrea, ca și ale altor scriitori consacrați în deceniile III-IV ale secolului XX (Ion Luca, I. I. Stoican, Alex. Doinaru, Maximilian Costin etc) nu se editau în perioada de tristă memorie a comunismului.
Modest și fără tupeul tinerilor condeieri din a doua jumătate a veacului trecut, care după o plachetă sau două de versuri publicate alergau să solicite înscrierea în USR și să ocupe chiar funcții în instituții culturale, Alex. Șendrea era un supraviețuitor ale acestei epoci în care se producea o literatură de supraviețuire, de multe ori fără a purta amprenta specificului național.
Mai tînăr decît Conu’ Alecu Șendrea, cu zece ani, preocupările profesionale și literare ne-au adus, în ultimii ani ai vieții sale, într-o strînsă și sinceră prietenie. Ceea ce explică desele vizite pe care i le făceam în căsuța lui țărănească de pe o stradă ce cobora dinspre „9 Mai” către valea Bistriței, unde mă primea cu „tratație boierească” și mai ales cu un maldăr de reviste și cărți apărute în perioada interbelică la Bacău și în alte orașe ale Moldovei, în paginile cărora se găsea și semnătura lui. Cu prilejul acestor vizite, Conu’ Alecu mi-a oferit dubluri din revistele: „Ateneul cultural”, „Omul”, „Patrat”, „Grai Moldovenesc” ș.a. Și tot atunci s-a născut în cugetul meu ideea că eu am datoria de confrate și prieten față de Alex. Șendrea publicînd, în gazetele locale, chiar și un volum de evocare a vieții și activității sale didactice și cultural-literare. Idee realizată în parte și sper ca în curînd să apară și volumul „Alexandru Șendrea și dragostele sale minore și majore”, elaborat împreună cu fiul său, Eugen Șendrea, care a publicat în ultimii ani șapte-opt cărți de „istorioare”, pe placul publicului cititor băcăuan de azi, întrecîndu-l, ca număr de volume publicate – pe tatăl său și dovedind că… așchia nu sare departe… (M. C. DELASABAR) coleg de facultate, Gheorghe Caragață, ajuns conf. univ. la Universitatea din Florența; semnînd, ca traducător, G

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!