• cimitirele din Bacău au devenit raiul cerșetorilor, care s-au specializat în a face bani de la cei care vin să-și plîngă morții
Multe dintre persoanele care locuiesc în zona Cimitirului Central obișnuiesc să meargă la slujba de duminică, chiar la Biserica „Sfînta Treime”, din incinta cimitirului. Inevitabil, toți credincioșii care se îndreaptă spre locul de rugăciune sînt întîmpinați de cerșetorii care vin să strîngă o brumă de bănuți. De la bătrîni, țigani, ologi și pînă la copii, toți speră să aibă puțin noroc și să se întoarcă acasă măcar cu bani pentru o pîine.
Mădălin Feraru are nouă ani. Este un băiețel cu trăsături frumoase, micuț și slăbuț. El îi așteaptă pe cei care vin la slujbă, încă din fața porții cimitirului. Cu un ton moale și cu o voce plîngăcioasă, te roagă să-i dai măcar cinci sute de lei. Dacă nu îl bagi în seamă și nu-ți oprești pașii, Mădălin te înșoțește aproape pînă la intrarea în biserică. Știe că dacă insistă s-ar putea să aibă șanse să primească ceva. El face parte dintr-o familie numeroasă. Acasă mai are două surori și un frate. Chiar dacă este în vacanță, el nu stă să piardă vremea. Familia lui are nevoie de bani pentru mîncare. De aceea, iese în fiecare zi la cerșit. În timpul săptămînii, Mădălin stă în fața magazinelor situate la parterul blocului turn de pe strada Letea, iar duminica preferă să meargă să strîngă un ban de la oamenii care vin la slujba de la Cimitirul Central. Unii se îndură de el și îi mai aruncă cîte o bacnotă de zece mii de lei, dar cei mai mulți îl apostrofeză și îl alungă din preajma lor. „Am venit să cer de la oameni bani. Acasă sîntem mulți și ne trebuie și nouă mîncare. La noi în casă sîntem șase oameni. Mama, tata și încă trei frați. Mama și tata lucrează la Primărie. Mătură străzile. Ei aduc bani de la serviciu, dar nu ne ajung. De aceea, noi, copiii, ieșim la cerșit. Din ce strîngem, mama nu cumpără decît mîncare. Pantofi, de exemplu nu am. Dar acum sînt obișnuit cu toate și nu mai îmi este rușine. Chiar și colegii de la școală știu ce facem noi, dar ne lasă în pace și nu își bat joc. La început a fost mai greu. Nu știam locurile bune și nu îi cunoșteam nici pe polițai. Și acum este periculos. Cel mai greu este la Cimitirul Central. Acolo vin mulți cerșetori, iar unii dinte ei mă alungă și mă iau la bătaie. Odată m-a prins chiar și poliția. Eu am reușit să scap, dar pe fratele meu l-au luat cu mașina și l-au dus undeva departe. Nu l-au mai adus înapoi și a trebuit să găsească singur drumul spre casă” relatează Mădălin.
Dincolo de poarta cimitirului, pe alee, sub crengile unui copac, un bărbat de vreo cinci zeci de ani, care stă într-un cărucior cu rotile, îi roagă pe enoriași să se îndure de el. Nu poți să-ți dai seama dacă este imobilizat, sau dacă pentru el căruciorul este doar un mijloc de a impresiona lumea. Într-o pungă pe care o ține pe picioare i s-au adunat cîțiva mărunți, iar în mînă ține o bacnotă de două mii de lei. „Nu am ce să fac. Sînt sărac și trebuie să fac cumva rost de bani. Nu am nici un venit, cerșetoria fiind singura sursă din care cîștig și eu pentru o pîine. O să stau aici pînă către amiazăzi. Unora le este milă de mine și mai îmi dau cîte ceva. Sper să reușesc să strîng măcar o sută de mii” spune omul.
Cu cît înaintezi mai mult în curtea cimitirului, numărul cerșetorilor care îți ies în cale este mai mare. Un bărbat cu un picior amputat stă sprijinit în cîrjele lui. Nu spune nimic. Doar întinde mîna atunci cînd cineva trece prin fața lui. La cîțiva pași mai încolo, două bătrîne așteaptă și ele mila oamenilor. Una dintre ele pare obișnuită cu postura de cerșetoare, dar cealaltă se rușinează ori de cîte ori este privită. Este o femeie mărunțică, îmbrăcată în haine sărăcăcioase, dar curate. „Am o pensie tare mică! Bărbatul mi-a murit, iar băiatul a uitat de mine după ce s-a însurat. Am nepoți mari, dar nici unul nu vrea să știe de mine. Nu am nici un ajutor de la nimeni, de aceea trebuie să ies în stradă să cer de la străini” ne povestește femeia.
Fiecare dintre cerșetorii din cimitir are o istorie a lui. Mulți sînt gata să spună povești de viață, care ar impresiona pe oricine ar fi dispus să le asculte. Doar femeia mai în vîrstă preferă să nu spună mai nimic. Dar în privirea ei, care caută să se ascundă, ghicești durerea unui suflet uitat de cei dragi. (Oana MĂGUREAN)
Lasă un răspuns