Case cu felinar rosu la poarta au existat destule in Bacaul interbelic si chiar in cel de dupa, pentru scurta vreme, pina cind noua putere de culoare rosie a decretat ca industria placerilor ascunse nu cadreaza cu morala proletara si, in consecinta, le-a transformat in cluburi muncitoresti. Asta nu a adus cu sine si sfirsitul. Intreprinzatori privati si-au asumat riscul, cit si cistigurile, vinzind placeri cu ora. Oferind camera, dar si discretia. Tarifele se negociau si variau in functie de sezon si riscuri; iarna plateai mai mult – intra in tarif si caldura; vara scapai mai usor, doar cu-n supliment pentru ventilator. Nu aveau firma, ar fi insemnat deconspirarea si caderea afacerii, cu „placerile” de rigoare: ancheta si pedeapsa, astfel ca totul se facea „pe mucles”: ai venit, te-ai racorit, ai schimbat uleiul, ai plecat, nu te-am mai vazut. Locatiile se gaseau, indeobste, pe strada Iernii, azi disparuta, paralela cu drumul ce ducea spre vechea piata prin spatele teatrului dramatic, dar si cu celebra Strada Mare. Case pitice, ascunse de pomi fructiferi, cu briz-brizuri de atica la ferestre. Semne distinctive ce inlocuisera vechile felinare. Romanul se descurca in orice situatie. Cuplurile de amorezi ocazionali le paseau pragul seara, dupa lasarea intunericului, n-aveau nevoie de priviri curioase, si le paraseau apoi pe furis. Se oferea camera, nu si partenera. Altfel spus, se lucra cu materialul clientului. Gazdele erau, de regula, persoane in virsta care-si „incheiasera conturile” si isi mai ajustau in acest fel veniturile modeste din pensii. Considerau ca fac bine, nicidecum rau. Nu pleca nimeni cu ochii scosi de la ele. In caz ca, totusi, apareau indivizi curiosi punind intrebari despre ce, cum sau de ce, gazdele aveau pregatite raspunsurile de rigoare cu care sa-nlature orice banuiala: nepoti de la tara veniti cu treburi la oras, oaspeti de-o noapte, zi-le ceva, daca ai ce si de ce! Circumspecti, batrinii nu deschideau usa oricui; ca s-o faca, cei nou-veniti trebuiau sa aiba recomandarea unora dintre clientii obisnuiti, deci cunoscuti si demni de-ncredere: vin din partea lui… si rosteau un nume, doua. La solicitari exprese, gazdele ii aprovizionau pe iubaretii ocazionali cu bauturi, gustari, cafele. Se-ntelege, contra cost si cu bacsisul de rigoare.
Cutremurul din martie 1977 a pus punct afacerilor instant cu sex, cind toate cladirile din zona au fost demolate si locul recroit asa cum arata astazi. Strada Iernii s-a topit in indiferenta autoritatilor si regretele promotorilor care-si vedeau job-ul condamnat sa piara. Pina la urma toate au un sfirsit. Cu, sau fara regrete. Strada Iernii a ramas doar in amintirea junilor de-atunci…
Lasă un răspuns